..., nu alta
... cu sfoara udă
... cu moțul de la bască
... cu căciula
... cu ziarul
... cu cureaua (de la ceas)
... cu șapca/basca udă
... cu nuiaua udă
... cu lemnul ud
... cu lanțul de fier/de la drujbă
... cu ranga
... accidental
... cu mâneca maieului
... cu clopotul lui Gauss
Vă las pe voi să continuați.
Sunday, January 8. 2012
Kiss the cook
Se zice că bărbații sunt cei mai buni bucătari. Eu unul nu sunt de acord cu asta, în principal din cauza punctului de reper pe care și-l iau - „ca la mama acasă” sau „mai bun ca la...” Comparația cu o femeie!
Femeie care, desigur, exeprimentează și ea rețete noi, condimente exotice, combinații neașteptate, și-i place să găsească ceva nou și delicios, dar, cred eu, e fericită cât timp ei și celor din jurul lei le plac ceea ce tocmai a bucătărit. Ia din toate aceste încercări ce i se pare reușit, înglobează cu ce știa deja și-i vede de viață.
Bărbatul, pe de altă parte, e programat genetic să fie într-o competiție continuă cu ceilalți pentru a arăta că a lui e mai mare. Prin urmare, nu se mulțumește cu o reputație doar printre cunoscuți. Trebuie să afle toată lumea că el e cel mai bun, inclusiv în comparație cu TOȚI. Și uite-așa cei mai cunoscuți bucătari ajung să fie bărbați.
Femeie care, desigur, exeprimentează și ea rețete noi, condimente exotice, combinații neașteptate, și-i place să găsească ceva nou și delicios, dar, cred eu, e fericită cât timp ei și celor din jurul lei le plac ceea ce tocmai a bucătărit. Ia din toate aceste încercări ce i se pare reușit, înglobează cu ce știa deja și-i vede de viață.
Bărbatul, pe de altă parte, e programat genetic să fie într-o competiție continuă cu ceilalți pentru a arăta că a lui e mai mare. Prin urmare, nu se mulțumește cu o reputație doar printre cunoscuți. Trebuie să afle toată lumea că el e cel mai bun, inclusiv în comparație cu TOȚI. Și uite-așa cei mai cunoscuți bucătari ajung să fie bărbați.
Monday, December 26. 2011
Conexiuni 2
Rămăsesem la familia Darko. Ideea e (oarecum) simplă.
Când anumite obiecte de metal (cum ar fi ușa unui metrou) din universul „actual” trec printr-o gaură neagră, acestea sunt uneori transportate în timp, creând un univers tangent, instabil. Astfel, pentru o perioada scurtă de timp, vor exista concomitent două universuri paralele aproape identice. Într-unul Helen pierde numitul metrou, în celălalt nu.
Pentru cine nu-și amintește un metrou în vreunul din cele două filme, sau cine este această Helen, nu vă faceți griji, e perfect normal. Pentru că mă refer la un al treilea film, Sliding Doors, care respectă destul de bine teoria călătoriei în timp prezentată în seria Darko; inclusiv rămășițe ale universului tangent, după dispariția acestuia, în memoria celor participanți din universul inițial. Și o face cu trei ani înaintea primului film, doar ca să (sau pur întâmplător).
Mai departe trebuie să recunosc că nu știu cu care bucată din filmul ăsta să continui. O melodie de pe soundtrack e a uneia din artistele mele preferate, care are una din piesele mele de suflet șamd. O altă melodie o pot lega de ochii verzi, că și așa nu i-am mai menționat de mult (de parcă v-am și plictisit cu o căruță de posturi în ultimele luni, să se simtă lipsa lor). Și ar mai fi și o a treia melodie, a celor de la Jamiroquai, pe care aș putea-o astfel lega de prima melodie menționată, dar cam atat.
Sau aș putea continua cu berbecul, zodia idiotului principal de aici. Adică din film.
Greu de zis. Așa că până una alta, vă las și de data asta cu un citat, una din replicile preferate: "Gerry, I'm a woman! We don't say what we want! But we do reserve the right to get pissed off if we don't get it. That's what makes us so fascinating! And not a little bit scary."
Când anumite obiecte de metal (cum ar fi ușa unui metrou) din universul „actual” trec printr-o gaură neagră, acestea sunt uneori transportate în timp, creând un univers tangent, instabil. Astfel, pentru o perioada scurtă de timp, vor exista concomitent două universuri paralele aproape identice. Într-unul Helen pierde numitul metrou, în celălalt nu.
Pentru cine nu-și amintește un metrou în vreunul din cele două filme, sau cine este această Helen, nu vă faceți griji, e perfect normal. Pentru că mă refer la un al treilea film, Sliding Doors, care respectă destul de bine teoria călătoriei în timp prezentată în seria Darko; inclusiv rămășițe ale universului tangent, după dispariția acestuia, în memoria celor participanți din universul inițial. Și o face cu trei ani înaintea primului film, doar ca să (sau pur întâmplător).
Mai departe trebuie să recunosc că nu știu cu care bucată din filmul ăsta să continui. O melodie de pe soundtrack e a uneia din artistele mele preferate, care are una din piesele mele de suflet șamd. O altă melodie o pot lega de ochii verzi, că și așa nu i-am mai menționat de mult (de parcă v-am și plictisit cu o căruță de posturi în ultimele luni, să se simtă lipsa lor). Și ar mai fi și o a treia melodie, a celor de la Jamiroquai, pe care aș putea-o astfel lega de prima melodie menționată, dar cam atat.
Sau aș putea continua cu berbecul, zodia idiotului principal de aici. Adică din film.
Greu de zis. Așa că până una alta, vă las și de data asta cu un citat, una din replicile preferate: "Gerry, I'm a woman! We don't say what we want! But we do reserve the right to get pissed off if we don't get it. That's what makes us so fascinating! And not a little bit scary."
Friday, December 16. 2011
Autori
Deși nu credeam că mai are cineva dilema aceasta, zilele trecute am fost întrebat dacă aici scriu mai multe persoane sau am eu mai multe personalități. Și am zis adevărul, că sufăr de schizofrenie; fără ceilalți de aici n-aș fi complet.
Thursday, September 22. 2011
Ai grija ce-ti doresti
V-ați dorit vreodată ceva foarte mult? Să aveți un lucru, să faceți ceva anume... Uneori o dorință de moment, foarte puternică, alteori una mocnită de-a lungul anilor... Iar atunci când a fost cât pe-aci să se îndeplinească, vi s-a întâmplat vreodată să faceți un pas înapoi? Pentru că ceva nu era cum vă imaginați. Nu erați unde trebuie, nu cu cine doreați, nu în acel moment etc? Ați spus vreodată "mai bine mai aștept"?
Sunday, September 4. 2011
Ganduri 6
Vara
O dispută destul de veche de-a mea cu Biggy e când începe și se termină vara. El zice că de la 1 iulie până la 1 octombrie, eu spun că din momentul în care realizezi că „încă e lumină” până când observi că „deja s-a înnoptat”. El zice că s-a obișnuit așa din facultate. Eu mereu am considerat asta perioada verii. El, pentru că atunci nu mai avea nici un stres. Eu, pentru că acele zile (teoretic) călduroase când munca și cursurile încă sunt în toi sunt menite să te scoată din casă, iar sfârșitul, când încă mai e cald, totuși, te reacomodează cu intratul în casă în perioada care urmează, până anul următor când o luăm de la capăt, desigur. Voi cu cine votați?
Toamna
Am pe aici pe undeva un post mai emo în care ziceam că fiecare toamnă îmi aduce tot felul de schimbări în viață. Anul ăsta m-am decis să mi le provoc singur. *fingers crossed*
Muzică
Trebuie să-mi recunosc ignoranța. Cu anumite excepții notabile, renunțasem aproape complet la muzica din ziua de azi, considerând-o devenită mai degrabă o metodă de a face bani decât artă. Dar în ultima perioadă mi s-a arătat că nu-i așa. Greșeala mea a fost să caut fix chestii mai comerciale.
Jazz
Uneori nu mai pot asculta ce ascult de obicei. Pur și simplu vreau doar zgomot de fundal, și în astfel de momente trebuie să recunosc că mi-e și rușine să spun ce mai ascultam. Cu ceva timp în urmă am fost reintrodus în lumea jazzului (prima încercare, eșuată, a fost prin primii ani de facultate), și de atunci încerc să mă ocup cu asta.
Rockstar
Credeam că e de ajuns să ai o chitară electrică ca să înceapă să curgă cu fete. Dar nu-i așa simplu, se pare că trebuie să și știi să o zdrăngănești ca lumea ca să-și facă efectul.
O dispută destul de veche de-a mea cu Biggy e când începe și se termină vara. El zice că de la 1 iulie până la 1 octombrie, eu spun că din momentul în care realizezi că „încă e lumină” până când observi că „deja s-a înnoptat”. El zice că s-a obișnuit așa din facultate. Eu mereu am considerat asta perioada verii. El, pentru că atunci nu mai avea nici un stres. Eu, pentru că acele zile (teoretic) călduroase când munca și cursurile încă sunt în toi sunt menite să te scoată din casă, iar sfârșitul, când încă mai e cald, totuși, te reacomodează cu intratul în casă în perioada care urmează, până anul următor când o luăm de la capăt, desigur. Voi cu cine votați?
Toamna
Am pe aici pe undeva un post mai emo în care ziceam că fiecare toamnă îmi aduce tot felul de schimbări în viață. Anul ăsta m-am decis să mi le provoc singur. *fingers crossed*
Muzică
Trebuie să-mi recunosc ignoranța. Cu anumite excepții notabile, renunțasem aproape complet la muzica din ziua de azi, considerând-o devenită mai degrabă o metodă de a face bani decât artă. Dar în ultima perioadă mi s-a arătat că nu-i așa. Greșeala mea a fost să caut fix chestii mai comerciale.
Jazz
Uneori nu mai pot asculta ce ascult de obicei. Pur și simplu vreau doar zgomot de fundal, și în astfel de momente trebuie să recunosc că mi-e și rușine să spun ce mai ascultam. Cu ceva timp în urmă am fost reintrodus în lumea jazzului (prima încercare, eșuată, a fost prin primii ani de facultate), și de atunci încerc să mă ocup cu asta.
Rockstar
Credeam că e de ajuns să ai o chitară electrică ca să înceapă să curgă cu fete. Dar nu-i așa simplu, se pare că trebuie să și știi să o zdrăngănești ca lumea ca să-și facă efectul.
Sunday, August 21. 2011
Sau incapatanare
Dacă nu v-ați dat seama încă, nu prea le am cu biserica. Nici una din cele câteva (nu multe) religii de care am auzit nu m-au dat pe spate, și oricât de mult mi-ar plăcea să cred în reîncarnare, ceva îmi dă cu virgulă și acolo.
Cred că suntem un rezultat statistic al unor procese chimice și fizice. Iar când murim, murim. Atât. Ce facem între, însă, depinde de noi. Puterea de a ne controla impulsurile și nevoile e ce ne deosebește de animale. Doar de aceea și considerăm violatorii și criminalii fix niște animale, cu mult sub noi.
Cu ceva timp în urmă, însă, am realizat și că acel „între” este foarte scurt. Și a urmat o lungă depresie, când mi-am dat seama că fiecare moment petrecut altfel decât cum mi-l doream a fost pierdut pe veci. Și încă mă mai apucă astfel de momente care vin și cu o postură și expresie tipice, se pare.
Existența mea este un rezultat aleator, dar vreau să profit maxim de această șansă. Prin urmare, a încetat să-mi pese de foarte multe lucruri care-mi dădeau impresia că mă abat de la drumul meu, sau nu contribuie deloc, doar pierzându-mi timpul, în același timp începând să lupt până la epuizare, și să trag cu dinții când îmi amorțesc mâinile, pentru ce cred eu că e sau poate fi minunat.
Cred că suntem un rezultat statistic al unor procese chimice și fizice. Iar când murim, murim. Atât. Ce facem între, însă, depinde de noi. Puterea de a ne controla impulsurile și nevoile e ce ne deosebește de animale. Doar de aceea și considerăm violatorii și criminalii fix niște animale, cu mult sub noi.
Cu ceva timp în urmă, însă, am realizat și că acel „între” este foarte scurt. Și a urmat o lungă depresie, când mi-am dat seama că fiecare moment petrecut altfel decât cum mi-l doream a fost pierdut pe veci. Și încă mă mai apucă astfel de momente care vin și cu o postură și expresie tipice, se pare.
Existența mea este un rezultat aleator, dar vreau să profit maxim de această șansă. Prin urmare, a încetat să-mi pese de foarte multe lucruri care-mi dădeau impresia că mă abat de la drumul meu, sau nu contribuie deloc, doar pierzându-mi timpul, în același timp începând să lupt până la epuizare, și să trag cu dinții când îmi amorțesc mâinile, pentru ce cred eu că e sau poate fi minunat.
Thursday, August 4. 2011
O tempora, o somnia [partea a 3-a]
Partea I
Partea II
Aşa micuţă şi strânsă pe fotoliu, adoarme ca un orfan al propriilor alegeri.
În toată sfârşeala ei, i se deschid ochii în interior şi visează...
Visează la o vreme demult apusă când zburda fericită prin lume şi plutea mână în mână cu băiatul ei peste toţi cei care se resemnaseră. Îi privea de sus cu milă dar şi cu câteva grame de superioritate. Ea nu era aşa! Nici băiatul ei. Ei nu erau resemnaţi. Ei erau puternici! Şi legătura care îi unea îi făcea şi mai puternici. Cât timp erau unul langa altul, nu li se putea întâmpla nimic!
Era o zi frumoasă, deşi cam friguroasă. Candva demult. Cu privirea înfometată, a văzut ceva ce i-a plăcut. Un desen simplu i-a atras atenţia. Avea ceva... Ceva inexplicabil. Dar îngrozitor de atrăgător.
S-a apropiat încet de desen şi a început să îşi roadă unghia degetului mare de la mâna dreaptă. Făcuse ochii mari, încercând să cuprindă cât mai mult din desen. Următorul pas i s-a părut cel mai logic: a dat fuga la băiatul ei, l-a strâns de mână şi i-a arătat şi lui desenul. El s-a uitat interesat mai întâi la desen, apoi la ea. Când li s-au întâlnit privirile, el a ridicat ambele sprâncene şi a zâmbit uimit. Nu o mai văzuse niciodata atât de încântată. Şi cum îi era atât de dragă, i-a dat voie să păstreze desenul pentru ea.
Vai, cât s-a mai bucurat! Vai, cât a strâns în braţe desenul cel simplu! Nu voia să-l mai lase jos, atât de mult îi plăcea. Uneori, seara, după ce băiatul ei adormea, îi cobora încet din piept, punea desenul sprijinit pe un perete, se aşeza în faţa lui şi îi zâmbea atât de cald, că zâmbetul ei radia în toată casa.
Şi băiatul ei era mulţumit când o vedea pe ea atât de fericită.
La un moment dat însă, ceva s-a schimbat. Zâmbetul băiatului a început să se estompeze... Când o vedea pe ea fericită, îi era şi lui bine. Dar când se uita la desen, se încrunta. Ceva nu îi făcea bine.
Dar a strâns din dinţi. Căldura pe care o emana ea când ţinea desenul în braţe îl încălzea şi pe el. S-a luptat. Dar pe ea nu a lăsat-o să vadă asta.
Nu simţea nimic pentru desen. Nici nu trebuia, aia era treaba ei. Şi era clar cât de mult şi cât de frumos simţea ea. Şi pentru o perioadă lui i-a fost suficient.
Dar în timp a început să simtă durere când se uita la desen. Şi durerea pe care o simţea creştea încet-încet. Şi-a dat seama că trebuie să se depărteze de el.
Dar nu putea. El era tot timpul lângă ea. Era legat de ea. Şi ea nu se despărţea de desen. Dimpotrivă, cu cât trecea mai mult timp, cu atât părea şi mai legată de desen. Şi atunci, băiatul a strâns din dinţi şi a îndurat. Pentru ea, făcea orice.
La un moment dat, nemaiputând să îndure, băiatul a luat-o de mână, s-a uitat în ochii ei şi i-a spus prin ce trecea el. I-a explicat că desenul nu îi face bine. Şi a sfătuit-o să lase desenul deoparte. I-a spus ca s-ar putea ca la un moment dat să îi facă şi ei rău.
Atunci ea a răbufnit! Şi-a smuls mâna din mâna lui, a făcut un pas în spate şi a început să îi arunce cuvinte grele. L-a acuzat că e egoist şi că nu se gândeşte cât de mult îi place ei desenul. A ţipat la el şi s-a răcit atât de mult, că a întunecat toată casa.
Atunci el a lăsat capul în jos, a înghiţit în sec, a oftat o singură dată, s-a muşcat de buze, a ridicat privirea, i-a zâmbit şi şi-a cerut scuze. A întins mâinile spre ea şi i-a spus că ea contează prea mult pentru el şi că dacă ei îi place aşa mult desenul, poate să îl păstreze. Şi-a cerut scuze, deşi ştia că nu greşise cu nimic.
Ea s-a uitat încruntat la el, dar s-a apropiat şi i-a spus îmbufnată că îl iartă, dar să nu mai facă aşa.
Durerea lui a continuat să crească. Dar el a continuat să îndure. Uneori, trebuia să se ascundă de ea ca să îşi poată ostoi durerea pe care i-o provoca desenul. Atunci strângea buzele şi închidea ochii, îşi prindea capul în mâini ca într-o menghină şi strângea atât de tare că uneori simţea că o să şi-l spargă singur. Şi timpul a mai trecut...
Într-o dimineaţă, el s-a trezit scuturat de ea. A deschis ochii şi a văzut-o plângând şi strigând la el să o urmeze. S-a ridicat din pat şi când s-a uitat în locul unde stătea de obicei desenul, s-a cutremurat... Nu mai rămăsese decât un mic morman de cenuşă.
Ea s-a trântit în genunchi lângă micul morman. Cu lacrimi mari în ochi, îşi trecea câte un deget prin el, căutând parcă desenul.
El s-a uitat trist la ea, apoi a ridicat privirea spre geam. Cele câteva raze care apucaseră să intre în camera l-au încălzit şi i-au deschis privirea. Îi trecuse durerea. Acum dacă desenul nu mai era, nu mai simţea înţepăturile de până atunci.
Ea în schimb era distrusă. El o vedea şi o simţea cum suferă după ce îşi pierduse desenul la care ţinea atâta. Şi-a dat seama că avusese dreptate. Suferiseră amândoi din cauza desenului. Şi atunci ceva s-a rupt. Privirea lui calmă şi atentă s-a transformat în cea a unui animal sălbatic.
S-a apropiat de ea şi a lovit-o. Şi a lovit-o până când i-au amorţit mâinile şi i s-au uscat lacrimile pe faţă.
Şi a fost doar prima dată... A fost doar prima dată când din cauza ei au suferit amândoi. A fost doar prima dată când a pedepsit-o cel care rămâne
Al vostru, Andrei...
Mă înclin...
Partea II
Aşa micuţă şi strânsă pe fotoliu, adoarme ca un orfan al propriilor alegeri.
În toată sfârşeala ei, i se deschid ochii în interior şi visează...
Visează la o vreme demult apusă când zburda fericită prin lume şi plutea mână în mână cu băiatul ei peste toţi cei care se resemnaseră. Îi privea de sus cu milă dar şi cu câteva grame de superioritate. Ea nu era aşa! Nici băiatul ei. Ei nu erau resemnaţi. Ei erau puternici! Şi legătura care îi unea îi făcea şi mai puternici. Cât timp erau unul langa altul, nu li se putea întâmpla nimic!
Era o zi frumoasă, deşi cam friguroasă. Candva demult. Cu privirea înfometată, a văzut ceva ce i-a plăcut. Un desen simplu i-a atras atenţia. Avea ceva... Ceva inexplicabil. Dar îngrozitor de atrăgător.
S-a apropiat încet de desen şi a început să îşi roadă unghia degetului mare de la mâna dreaptă. Făcuse ochii mari, încercând să cuprindă cât mai mult din desen. Următorul pas i s-a părut cel mai logic: a dat fuga la băiatul ei, l-a strâns de mână şi i-a arătat şi lui desenul. El s-a uitat interesat mai întâi la desen, apoi la ea. Când li s-au întâlnit privirile, el a ridicat ambele sprâncene şi a zâmbit uimit. Nu o mai văzuse niciodata atât de încântată. Şi cum îi era atât de dragă, i-a dat voie să păstreze desenul pentru ea.
Vai, cât s-a mai bucurat! Vai, cât a strâns în braţe desenul cel simplu! Nu voia să-l mai lase jos, atât de mult îi plăcea. Uneori, seara, după ce băiatul ei adormea, îi cobora încet din piept, punea desenul sprijinit pe un perete, se aşeza în faţa lui şi îi zâmbea atât de cald, că zâmbetul ei radia în toată casa.
Şi băiatul ei era mulţumit când o vedea pe ea atât de fericită.
La un moment dat însă, ceva s-a schimbat. Zâmbetul băiatului a început să se estompeze... Când o vedea pe ea fericită, îi era şi lui bine. Dar când se uita la desen, se încrunta. Ceva nu îi făcea bine.
Dar a strâns din dinţi. Căldura pe care o emana ea când ţinea desenul în braţe îl încălzea şi pe el. S-a luptat. Dar pe ea nu a lăsat-o să vadă asta.
Nu simţea nimic pentru desen. Nici nu trebuia, aia era treaba ei. Şi era clar cât de mult şi cât de frumos simţea ea. Şi pentru o perioadă lui i-a fost suficient.
Dar în timp a început să simtă durere când se uita la desen. Şi durerea pe care o simţea creştea încet-încet. Şi-a dat seama că trebuie să se depărteze de el.
Dar nu putea. El era tot timpul lângă ea. Era legat de ea. Şi ea nu se despărţea de desen. Dimpotrivă, cu cât trecea mai mult timp, cu atât părea şi mai legată de desen. Şi atunci, băiatul a strâns din dinţi şi a îndurat. Pentru ea, făcea orice.
La un moment dat, nemaiputând să îndure, băiatul a luat-o de mână, s-a uitat în ochii ei şi i-a spus prin ce trecea el. I-a explicat că desenul nu îi face bine. Şi a sfătuit-o să lase desenul deoparte. I-a spus ca s-ar putea ca la un moment dat să îi facă şi ei rău.
Atunci ea a răbufnit! Şi-a smuls mâna din mâna lui, a făcut un pas în spate şi a început să îi arunce cuvinte grele. L-a acuzat că e egoist şi că nu se gândeşte cât de mult îi place ei desenul. A ţipat la el şi s-a răcit atât de mult, că a întunecat toată casa.
Atunci el a lăsat capul în jos, a înghiţit în sec, a oftat o singură dată, s-a muşcat de buze, a ridicat privirea, i-a zâmbit şi şi-a cerut scuze. A întins mâinile spre ea şi i-a spus că ea contează prea mult pentru el şi că dacă ei îi place aşa mult desenul, poate să îl păstreze. Şi-a cerut scuze, deşi ştia că nu greşise cu nimic.
Ea s-a uitat încruntat la el, dar s-a apropiat şi i-a spus îmbufnată că îl iartă, dar să nu mai facă aşa.
Durerea lui a continuat să crească. Dar el a continuat să îndure. Uneori, trebuia să se ascundă de ea ca să îşi poată ostoi durerea pe care i-o provoca desenul. Atunci strângea buzele şi închidea ochii, îşi prindea capul în mâini ca într-o menghină şi strângea atât de tare că uneori simţea că o să şi-l spargă singur. Şi timpul a mai trecut...
Într-o dimineaţă, el s-a trezit scuturat de ea. A deschis ochii şi a văzut-o plângând şi strigând la el să o urmeze. S-a ridicat din pat şi când s-a uitat în locul unde stătea de obicei desenul, s-a cutremurat... Nu mai rămăsese decât un mic morman de cenuşă.
Ea s-a trântit în genunchi lângă micul morman. Cu lacrimi mari în ochi, îşi trecea câte un deget prin el, căutând parcă desenul.
El s-a uitat trist la ea, apoi a ridicat privirea spre geam. Cele câteva raze care apucaseră să intre în camera l-au încălzit şi i-au deschis privirea. Îi trecuse durerea. Acum dacă desenul nu mai era, nu mai simţea înţepăturile de până atunci.
Ea în schimb era distrusă. El o vedea şi o simţea cum suferă după ce îşi pierduse desenul la care ţinea atâta. Şi-a dat seama că avusese dreptate. Suferiseră amândoi din cauza desenului. Şi atunci ceva s-a rupt. Privirea lui calmă şi atentă s-a transformat în cea a unui animal sălbatic.
S-a apropiat de ea şi a lovit-o. Şi a lovit-o până când i-au amorţit mâinile şi i s-au uscat lacrimile pe faţă.
Şi a fost doar prima dată... A fost doar prima dată când din cauza ei au suferit amândoi. A fost doar prima dată când a pedepsit-o cel care rămâne
Al vostru, Andrei...
Mă înclin...
(Page 1 of 15, totaling 118 entries)
next page »
