Următoarea modificare va fi asupra votului. Acesta nu va mai fi un drept, ci va deveni un privilegiu, cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna. Și va fi separat pe categorii – agricultură, economie, educație etc. Fiecare persoană care vrea să contribuie la acest proces decizional va trebui întâi să demonstreze că știe despre ce e vorba în propoziție. Va susține un interviu pentru fiecare categorie (minister, de fapt) pentru care dorește să poată vota, interviu care nu va fi nici de departe un simplu protocol. Nu vreau să mai avem miniștrii, primari ș.a.m.d. analfabeți doar pentru că au dat gratis mici și bere într-un weekend. De asemeni se vor identifica acele categorii care ar putea constitui un conflict de interese și nu se va putea acorda unei familii (rude de grad I-III) autorizații de vot pentru două sau mai multe categorii conflictuale.
Astfel, cei care autorizează populația pentru votare capătă o putere destul de mare, și prin urmare și gradul lor de încredere trebuie să fie destul de mare. Așa că orice suspiciune de favoritisme, înțelegeri pe sub masă sau mai știu eu ce vor duce automat la anularea tuturor autorizațiilor eliberate de persoana suspectată precum și interzicerea inculpatului și a rudelor de gradul I-III de a mai vota sau acorda autorizații de vot vreodată. Rudele de grad III își vor putea recăpăta totuși autorizația după o anumită perioadă (nu am stabilit cât de lungă încă) în urma unui nou interviu.
O măsură destul de cruntă care ar putea fi exploatată în jocuri politice. Prin urmare îmi voi băga coada în fiecare astfel de caz pentru a stabili verdictul. În caz de nevinovăție, toți cei care au contribuit la înscenare vor fi spânzurați de unghii, pleoape, sâni/testicule, degete de la mâini și picioare (nu toate o dată, ci pe rând, câte 2-4), urechi, nas șamd alături de cei care fumează sau scuipă în lifturi sau sparg semințe în public și scuipă cojile și/sau le dau pe jos.
După acordarea autorizațiilor de vot, cei astfel privilegiați își vor putea alege reprezentanții. Și acum vor fi siguri de alegerea făcută, pentru că atât ei cât și candidații vor vorbi aceeași limbă și nu se vor mai putea câștiga alegeri cu promisiuni vagi și cifre exagerate. Odată aleși miniștrii șamd, vor putea începe luptele. Nu la propriu, deși ar fi interesant de urmărit și ar ajuta și PIBul dacă s-ar organiza pariuri, ci la figurat, prin proiecte de legi și toate cele care să îngrijească și protejeze alegătorii lor în măsura permisă de echilibrul la care se ajunge.
Nici n-am zis tot dar sună bine, nu? Și deja ați uitat că de undeva de sus vă păzesc cu fierul încins, de abia așteptând să călcați strâmb. Mai degrabă un arbitru decât un tiran. Și partea cea mai frumoasă e că nici nu e nevoie de ceva spectaculos ca acest scenariu să devină realitate. Tot ce trebuie să facă fiecare este să-mi recunoască autoritatea. Imediat ce am majoritatea de partea mea, am și început meciul.
Monday, August 30. 2010
Iar cu sentiment? (IV)
Iar cu sentiment? (III)
După toată polologhia asta, se presupune că am o soluție, nu? Bineînțeles. Și nici măcar nu este una nouă, ci are cel puțin 8 ani vechime. Este desigur vorba de PTD - Partidul Totalitarist Democrat, al cărui unic membru (și fondator) sunt. Conceptul este destul de simplu: Cu un nume (cât și prenume) predestinat, nu trebuie decât să mă recunoașteți ca noul vostru conducător suprem, să credeți întâi în mine și apoi în orice altă zeitate/ființă supremă/prieten imaginar/grupă alimentară doriți și să vă bucurați de noul stat democratic pe care vi-l ofer.
Cum vine asta? Păi e simplu. Principiul de bază, majoritatea decide, rămâne în continuare, dar îmi rezerv dreptul de a anula orice decizii care nu mă coafează sau de a impune altele. Deci tot ce aveți de făcut e să vă jucați frumos, și cu timpul nici n-o să-mi mai observați prezența. Totuși, vor fi câteva schimbări la început, pentru a mă asigura că pornim cu dreptul.
În primul rând voi schimba imnul. Îl știm cu toții pe cel curent și nu cred că trebuie să intru în detalii de ce avem nevoie de unul mai de actualitate. Și nici că surprinde pe cineva când spun că noul imn va fi „Paraziții - Fii pregătit” nu cred.
De asemeni, voi schimba și stema. Apreciez semnificația celei curente, dar mi se pare redundant să apară acvila de două ori. Și nici prea impunătoare nu e. Vreau astfel să aduc înapoi stema Regatului. Îmi place la nebunie ideea arborelui vieții și imaginea acelor lei. Poate se găsește loc și pentru niște tigrii. Să fim siguri că înțelege lumea despre ce e vorba. Păstrez sabia și sceptrul, dar în locul crucii voi pune coloana de fum a unei narghilele. Să fim siguri că înțelege lumea despre ce e vorba. Iar motto-ul va suferi și el o mică transformare, în „Nihil Sine Theo”. Să fim siguri că înțelege lumea despre ce e vorba.
În același timp voi interzice criza și kitschul, iar mass-media va răspunde pentru mesajele transmise. Nu va fi nici o cenzură, ci doar voi obliga presa, televiziunea ș.a. să prezinte mult mai detaliat decât acum grupul de audiență căruia se adresează fiecare articol, reportaj și emisiune și care ar trebui să fie ideea expusă. Adică Taraf TV&co vor putea emite în continuare nestingherite, dar vor trebui să fie mai expliciți decât „genul emisiunii: divertisment”.
Cum vine asta? Păi e simplu. Principiul de bază, majoritatea decide, rămâne în continuare, dar îmi rezerv dreptul de a anula orice decizii care nu mă coafează sau de a impune altele. Deci tot ce aveți de făcut e să vă jucați frumos, și cu timpul nici n-o să-mi mai observați prezența. Totuși, vor fi câteva schimbări la început, pentru a mă asigura că pornim cu dreptul.
În primul rând voi schimba imnul. Îl știm cu toții pe cel curent și nu cred că trebuie să intru în detalii de ce avem nevoie de unul mai de actualitate. Și nici că surprinde pe cineva când spun că noul imn va fi „Paraziții - Fii pregătit” nu cred.
De asemeni, voi schimba și stema. Apreciez semnificația celei curente, dar mi se pare redundant să apară acvila de două ori. Și nici prea impunătoare nu e. Vreau astfel să aduc înapoi stema Regatului. Îmi place la nebunie ideea arborelui vieții și imaginea acelor lei. Poate se găsește loc și pentru niște tigrii. Să fim siguri că înțelege lumea despre ce e vorba. Păstrez sabia și sceptrul, dar în locul crucii voi pune coloana de fum a unei narghilele. Să fim siguri că înțelege lumea despre ce e vorba. Iar motto-ul va suferi și el o mică transformare, în „Nihil Sine Theo”. Să fim siguri că înțelege lumea despre ce e vorba.
În același timp voi interzice criza și kitschul, iar mass-media va răspunde pentru mesajele transmise. Nu va fi nici o cenzură, ci doar voi obliga presa, televiziunea ș.a. să prezinte mult mai detaliat decât acum grupul de audiență căruia se adresează fiecare articol, reportaj și emisiune și care ar trebui să fie ideea expusă. Adică Taraf TV&co vor putea emite în continuare nestingherite, dar vor trebui să fie mai expliciți decât „genul emisiunii: divertisment”.
Saturday, August 14. 2010
Iar cu sentiment? (II)
Citeam acum câteva săptămâni despre un liceu cu rata de promovare a bacalaureatului 0%. Adică au picat toți. Țin minte că-mi zicea mama ceva asemănător și despre liceul la care predă sora mea, nici acolo prea mulți absolvenți, să nu se facă de râs în fața celorlalți colegi. Deci am putea trage concluzia că numărul lor este în creștere.
Trebuie să ținem cont însă că aceste minți eminente se împart în două categorii. Cei despre care vorbeam în postul trecut și cei pentru care școala nu înseamnă mare lucru pentru că au stat și vor sta în continuare pe banii și firma/firmele părinților. Iar cei din urmă nu sunt o amenințare, dacă ar fi să ne luăm după Darwin. Toate puștoaicele care preferă clubul față de tema la română sunt de fapt viitoarele bibaduze la care făceam referire data trecută, făcute poștă pe litoralul românesc pentru o shaworma cu de toate de către toți cocalarii pentru care menținerea frezei gelate era treabă mai importantă decât ce zicea aia de istorie. Finalul invariabil al acestei povești fiind desigur în stâlpul de la colț cu mașina nou nouță primită de la tăticu', să-i treacă supărarea că nu i-au dat notă de trecere idioții.
Ceilalți însă... O fi numărul lor în creștere, dar nu cu foarte mult, zic eu. La urma urmei se mai taie unu, se mai împușcă altul, se ține cât de cât sub control numărul populației. Totuși procentul lor crește mult mai repede. De ce? Pentru că „eu plec și nu mă mai întorc până dispar ăștia”. De câte ori pleacă unul, procentul crește deși numărul e același. Mișto, nu? Nici nu trebuie să mai facă ceva, ne batem singuri. „Păi ce pot să fac eu singur?” Câți am auzit-o pe asta? Câți am zis-o pe asta? Și oare sora mea de ce nu se resemnează cu aceeași întrebare?
Ziceam de ea că e profesoară. Iar din punctul meu de vedere are un dar. Când era clasa a XIa a ajutat un copil să intre la unul din cele mai bune licee din oraș - m-am dus la examenul de istorie de la capacitate doar cu ce mi se predase la clasă și cu ce lucrase ea cu mine. Și-am luat o notă mare. Sărim 10 ani mai târziu și o găsim predând engleza la clasele mici la un liceu mai... puțin bun din oraș. Dar nu e genul de profesoară care vine și-ți vorbește plictisită despre tipurile frazei condiționale, îți verifică tema copiată în pauză și pleacă la următoarea clasă. Și nici genul care ia șpagă la examen. Dimpotrivă, e genul de profesoară care-și cumpără multifuncțională pentru a avea materiale pentru toată clasa, care caută cu orele și zilele informații cu care să mențină interesul copiilor și care-și duce elevii la diverse evenimente din străinătate cu lucrări făcute de ei. E genul de profesoară care, atât cât poate, le arată celor din acel liceu că se poate și altfel. Iar pentru asta are toată stima și toată admirația de care sunt capabil, cu atât mai mult cu cât eu n-am fost în stare să termin modulul pedagogic în timpul facultății.
Dar din păcate, nu toți suntem capabili de așa ceva. De multe ori am auzit pe cineva spunând „ar trebui cineva să...”, dar nimeni n-are curajul să spună „eu o să...” Și pe bună dreptate, cu toții avem acel instinct de auto-conservare care nu ne dă voie să facem ceva necugetat, ci așteptăm să facă alții pentru noi. Eu unul știu că n-aș fi în stare, cât timp mai au ai mei nevoie de mine. Poate din punctul acesta de vedere au dreptate cei care spun că ne merităm soarta (deși n-au nici un drept s-o spună cei care au plecat fără să se uite în urmă, din motive deja prezentate). Și e păcat. Din aceleași motive pentru care îmi pare rău că a trebuit în postul anterior să generalizez cretinăția mass-mediei. Pentru că există și excepții, care merită mai mult. Mult mai mult.
Trebuie să ținem cont însă că aceste minți eminente se împart în două categorii. Cei despre care vorbeam în postul trecut și cei pentru care școala nu înseamnă mare lucru pentru că au stat și vor sta în continuare pe banii și firma/firmele părinților. Iar cei din urmă nu sunt o amenințare, dacă ar fi să ne luăm după Darwin. Toate puștoaicele care preferă clubul față de tema la română sunt de fapt viitoarele bibaduze la care făceam referire data trecută, făcute poștă pe litoralul românesc pentru o shaworma cu de toate de către toți cocalarii pentru care menținerea frezei gelate era treabă mai importantă decât ce zicea aia de istorie. Finalul invariabil al acestei povești fiind desigur în stâlpul de la colț cu mașina nou nouță primită de la tăticu', să-i treacă supărarea că nu i-au dat notă de trecere idioții.
Ceilalți însă... O fi numărul lor în creștere, dar nu cu foarte mult, zic eu. La urma urmei se mai taie unu, se mai împușcă altul, se ține cât de cât sub control numărul populației. Totuși procentul lor crește mult mai repede. De ce? Pentru că „eu plec și nu mă mai întorc până dispar ăștia”. De câte ori pleacă unul, procentul crește deși numărul e același. Mișto, nu? Nici nu trebuie să mai facă ceva, ne batem singuri. „Păi ce pot să fac eu singur?” Câți am auzit-o pe asta? Câți am zis-o pe asta? Și oare sora mea de ce nu se resemnează cu aceeași întrebare?
Ziceam de ea că e profesoară. Iar din punctul meu de vedere are un dar. Când era clasa a XIa a ajutat un copil să intre la unul din cele mai bune licee din oraș - m-am dus la examenul de istorie de la capacitate doar cu ce mi se predase la clasă și cu ce lucrase ea cu mine. Și-am luat o notă mare. Sărim 10 ani mai târziu și o găsim predând engleza la clasele mici la un liceu mai... puțin bun din oraș. Dar nu e genul de profesoară care vine și-ți vorbește plictisită despre tipurile frazei condiționale, îți verifică tema copiată în pauză și pleacă la următoarea clasă. Și nici genul care ia șpagă la examen. Dimpotrivă, e genul de profesoară care-și cumpără multifuncțională pentru a avea materiale pentru toată clasa, care caută cu orele și zilele informații cu care să mențină interesul copiilor și care-și duce elevii la diverse evenimente din străinătate cu lucrări făcute de ei. E genul de profesoară care, atât cât poate, le arată celor din acel liceu că se poate și altfel. Iar pentru asta are toată stima și toată admirația de care sunt capabil, cu atât mai mult cu cât eu n-am fost în stare să termin modulul pedagogic în timpul facultății.
Dar din păcate, nu toți suntem capabili de așa ceva. De multe ori am auzit pe cineva spunând „ar trebui cineva să...”, dar nimeni n-are curajul să spună „eu o să...” Și pe bună dreptate, cu toții avem acel instinct de auto-conservare care nu ne dă voie să facem ceva necugetat, ci așteptăm să facă alții pentru noi. Eu unul știu că n-aș fi în stare, cât timp mai au ai mei nevoie de mine. Poate din punctul acesta de vedere au dreptate cei care spun că ne merităm soarta (deși n-au nici un drept s-o spună cei care au plecat fără să se uite în urmă, din motive deja prezentate). Și e păcat. Din aceleași motive pentru care îmi pare rău că a trebuit în postul anterior să generalizez cretinăția mass-mediei. Pentru că există și excepții, care merită mai mult. Mult mai mult.
(Page 1 of 1, totaling 3 entries)
