Blog

Citeam acum câteva săptămâni despre un liceu cu rata de promovare a bacalaureatului 0%. Adică au picat toți. Țin minte că-mi zicea mama ceva asemănător și despre liceul la care predă sora mea, nici acolo prea mulți absolvenți, să nu se facă de râs în fața celorlalți colegi. Deci am putea trage concluzia că numărul lor este în creștere.

Trebuie să ținem cont însă că aceste minți eminente se împart în două categorii. Cei despre care vorbeam în postul trecut și cei pentru care școala nu înseamnă mare lucru pentru că au stat și vor sta în continuare pe banii și firma/firmele părinților. Iar cei din urmă nu sunt o amenințare, dacă ar fi să ne luăm după Darwin. Toate puștoaicele care preferă clubul față de tema la română sunt de fapt viitoarele bibaduze la care făceam referire data trecută, făcute poștă pe litoralul românesc pentru o shaworma cu de toate de către toți cocalarii pentru care menținerea frezei gelate era treabă mai importantă decât ce zicea aia de istorie. Finalul invariabil al acestei povești fiind desigur în stâlpul de la colț cu mașina nou nouță primită de la tăticu', să-i treacă supărarea că nu i-au dat notă de trecere idioții.

Ceilalți însă... O fi numărul lor în creștere, dar nu cu foarte mult, zic eu. La urma urmei se mai taie unu, se mai împușcă altul, se ține cât de cât sub control numărul populației. Totuși procentul lor crește mult mai repede. De ce? Pentru că „eu plec și nu mă mai întorc până dispar ăștia”. De câte ori pleacă unul, procentul crește deși numărul e același. Mișto, nu? Nici nu trebuie să mai facă ceva, ne batem singuri. „Păi ce pot să fac eu singur?” Câți am auzit-o pe asta? Câți am zis-o pe asta? Și oare sora mea de ce nu se resemnează cu aceeași întrebare?

Ziceam de ea că e profesoară. Iar din punctul meu de vedere are un dar. Când era clasa a XIa a ajutat un copil să intre la unul din cele mai bune licee din oraș - m-am dus la examenul de istorie de la capacitate doar cu ce mi se predase la clasă și cu ce lucrase ea cu mine. Și-am luat o notă mare. Sărim 10 ani mai târziu și o găsim predând engleza la clasele mici la un liceu mai... puțin bun din oraș. Dar nu e genul de profesoară care vine și-ți vorbește plictisită despre tipurile frazei condiționale, îți verifică tema copiată în pauză și pleacă la următoarea clasă. Și nici genul care ia șpagă la examen. Dimpotrivă, e genul de profesoară care-și cumpără multifuncțională pentru a avea materiale pentru toată clasa, care caută cu orele și zilele informații cu care să mențină interesul copiilor și care-și duce elevii la diverse evenimente din străinătate cu lucrări făcute de ei. E genul de profesoară care, atât cât poate, le arată celor din acel liceu că se poate și altfel. Iar pentru asta are toată stima și toată admirația de care sunt capabil, cu atât mai mult cu cât eu n-am fost în stare să termin modulul pedagogic în timpul facultății.

Dar din păcate, nu toți suntem capabili de așa ceva. De multe ori am auzit pe cineva spunând „ar trebui cineva să...”, dar nimeni n-are curajul să spună „eu o să...” Și pe bună dreptate, cu toții avem acel instinct de auto-conservare care nu ne dă voie să facem ceva necugetat, ci așteptăm să facă alții pentru noi. Eu unul știu că n-aș fi în stare, cât timp mai au ai mei nevoie de mine. Poate din punctul acesta de vedere au dreptate cei care spun că ne merităm soarta (deși n-au nici un drept s-o spună cei care au plecat fără să se uite în urmă, din motive deja prezentate). Și e păcat. Din aceleași motive pentru care îmi pare rău că a trebuit în postul anterior să generalizez cretinăția mass-mediei. Pentru că există și excepții, care merită mai mult. Mult mai mult.