Stăteam cuminte pe o bancă într-o după-amiază caldă de toamnă, așteptând să vină senpai, când apare lângă mine un bătrân. Pentru că nu-i pot zice moș. Cărunt, cu barba albă, solid, stătea drept, mai înalt decât mine. Pantaloni și sacou de stofă și-un palton pe deasupra:
- Scuză-ma dar, ce... ce zi e azi?
Cu o surprinzătoare voce răvășită și spitalul în apropiere, m-am gândit că e începutul unei poezii despre boli și pensii. Îi spun că e duminică, pe cel mai neutru ton de care sunt capabil.
- Nu, tu nu te supăra pe mine te rog. N-am vrut... N-am vrut să te deranjez. (încearcă să râdă) De când mi-a murit baba, tot am impresia că-i joi.
Mă uit la el cu mintea complet goală. Toată singurătatea lui e acum și în mine. De mi-aș aminti cum se vorbește, nu aș ști ce să zic. Își mai cere scuze o dată și pleacă spre banca de lângă mine. Își scoate paltonul și se așează.
(Page 1 of 1, totaling 1 entries)
