Ce-mi place about noapte, îmi place să vad ploaia, de pe mal și să vad cum fulgerele luminează marea iar ploaia e acompaniată, mai intens sau mai sfios de muzică. Nu-mi dau seama dacă este de fapt invers dacă ploaia dansează în ritmul muzicii. În fața scenei un ring de dans gol......de la bar se văd stropii cum dansează oscilând de la alb-negru la culorile curcubeului. Din când în când alb din când în când negru, din când în când ROGVAIV.
În fața mea o limonadă cu mentă savurează și ea momentul. Muzica învinge furtuna și reprezentația continuă....După o mică pauză concertul se reia, atmosfera devine din ce în ce mai romantica....Ma Ka îndeamna iubiții să meargă la o plimbare pe plajă în ritm de jazz și cântă și cântă!
Ploaia revine din ce în ce mai abruptă iar picăturile se înclină să le ceară un autograf. Ma Ka zâmbeste celor din jur, prietenilor ei din trupă, ei îi zâmbesc înapoi. Totul se încheie brusc în momentul în care microfonul ramâne fară glas.
Ploaia se oprește si ea la fel de brusc!
Wednesday, July 27. 2011
Carpe Diem [partea a 2-a]
Partea I
Prin ploaia deasă şi rece, îşi trage picioarele unul dupa altul, îndreptându-se deloc convins spre casă. Ţine capul în jos şi mâinile încrucişate pe piept. Înăuntru, umbra mică şi diformă se încălzeşte încet şi îl încalzeşte şi pe el în acelaşi timp.
Nu îşi aduce aminte a câta oara e când o chinuie aşa. Mergând agale încearcă sa numere.
Ajunge acasă şi se întinde ostenit să se culce.
Atunci ea îl simte şi coboară încet din pieptul lui. Sare din pat şi merge să îşi aprindă o ţigară. Cândva demult privea obiceiul fumatului cu silă şi dezgust. Dar după prima bătaie, mai mult din nepăsare, şi-a aprins o ţigară. A fost suficient.
Îşi pune şi un pahar de alcool. Îl priveşte amuzată şi îşi aduce aminte dezamagită că nici obiceiul ăsta nu îi stătea in fire… cândva… Dintr-o mişcare scurtă, îl dă pe gât. Îşi mai pune unul.
Se aşaza pe un fotoliu moale în faţa patului în care băiatul ei doarme îmbracat, ud, cu picioarele la piept şi mâinile strânse în pumn sub bărbie. Câteva raze de lună intră timide prin spaţiul mic lăsat de draperie şi îl luminează.
Ea îl priveşte cu milă şi dragoste dar şi cu neîncredere. Ştie că sunt indispensabili unul altuia. Dar mai ştie şi că povestea din seara asta o să se mai repete.
Oftează adânc, îşi ridică tălpile pe fotoliu şi îşi întinde mâinile pe genunchi. Lumina slabă îi mângâie antebraţele. Se uită la ele şi, sub cicatrici, vede câte două cuvinte pe fiecare în parte. Aceleaşi două cuvinte. Primul crez; şi cel mai important.
Când era micuţă, îşi tatuase de una singură vorbele în care credea cu cea mai mare putere: Carpe Diem. Şi le tatuase pe ambele mâini, ca să nu le uite vreodată.
Când era mică, a luat un cuţit cu vârful mic şi cu grijă aproape părintească îşi gravase cele 4 cuvinte. Apoi merse mandră la băiat şi i le arătă. El zâmbi complice, îi facu cu ochiul şi o strânse la pieptul lui. Era fericită.
Acum le pipăie. Simte cicatricile. Scrisul s-a pierdut undeva sub ele. E acolo, dar nu se mai vede aproape deloc. Grija cu care le-a scrijelit când fusese mică nu însemna nimic în faţa furiei cu care o lovea el.
Zâmbeşte amar. Crede în continuare cu tărie in cuvintele alea. Dar tot ele i-au adus suferinţă. Ele i-au facut pe amândoi sa zâmbească. Şi pe ea, şi pe băiatul ei. Dar tot ele l-au facut pe el să se transforme în monstrul cu ochi injectaţi, dinţi încleştaţi, lacrimi reci şi furie nemăsurată care i-a cauzat ei atâtea răni.
Ridică furioasă privirea către el. Dă pe gât şi al doilea pahar de alcool dintr-o înghiţitură, apoi îşi şterge cu dosul palmei picătura care i se scursese încet dintre buze. Mai trage cu sete un fum din ţigară, o aruncă pe jos şi o striveşte cu talpa goală, ţâşnind în picioare.
Dă drumul paharului şi strânge pumnii. Carpe diem!
Ţintuieşte cu privirea silueta neajutorată a băiatului. Vrea răzbunare. Acum! Acum, când e slabit. Acum, când nu se poate apăra.
Începe să tremure şi se apropie încet şi apăsat de pat. Lumina palidă a lunii îi reliefează trupul strivit şi rănile chinuitoare.
Ajunge lângă pat şi întinde mâinile spre silueta chircită de oboseală a băiatului. Respiră adânc şi apăsat, iar mâinile îi tremură. Acum!
Se întinde furioasă spre el dar se opreşte la fel de brusc. Îşi dă seama ca nu ştie cum să se răzbune. Într-o fracţiune de secundă realizează că e prea mică şi neştiutoare. Ce i-ar putea face lui? Şi chiar dacă i-ar face ceva, oare nu o va durea-o pe ea mai tare ca pe el? Nu îi poate face nimic.
Înmoaie mâinile, care cad neputincioase pe lângă corpul ei diform. Coboară capul, se întoarce către fotoliu, face doi paşi şi se tranteşte la loc.
Ridică cu greutate picioarele la loc pe fotoliu, încrucişează mâinile pe genunchi, pune fruntea pe ele şi începe să suspine încet.
Plângând, adoarme şi ea. Şi în odihna ei, speră că el mâine o să fie din nou cel pe care îl ştia de mult. Să fie mai bun.
Deocamdată, el rămâne
Al vostru, Andrei…
Mă înclin…
Prin ploaia deasă şi rece, îşi trage picioarele unul dupa altul, îndreptându-se deloc convins spre casă. Ţine capul în jos şi mâinile încrucişate pe piept. Înăuntru, umbra mică şi diformă se încălzeşte încet şi îl încalzeşte şi pe el în acelaşi timp.
Nu îşi aduce aminte a câta oara e când o chinuie aşa. Mergând agale încearcă sa numere.
Ajunge acasă şi se întinde ostenit să se culce.
Atunci ea îl simte şi coboară încet din pieptul lui. Sare din pat şi merge să îşi aprindă o ţigară. Cândva demult privea obiceiul fumatului cu silă şi dezgust. Dar după prima bătaie, mai mult din nepăsare, şi-a aprins o ţigară. A fost suficient.
Îşi pune şi un pahar de alcool. Îl priveşte amuzată şi îşi aduce aminte dezamagită că nici obiceiul ăsta nu îi stătea in fire… cândva… Dintr-o mişcare scurtă, îl dă pe gât. Îşi mai pune unul.
Se aşaza pe un fotoliu moale în faţa patului în care băiatul ei doarme îmbracat, ud, cu picioarele la piept şi mâinile strânse în pumn sub bărbie. Câteva raze de lună intră timide prin spaţiul mic lăsat de draperie şi îl luminează.
Ea îl priveşte cu milă şi dragoste dar şi cu neîncredere. Ştie că sunt indispensabili unul altuia. Dar mai ştie şi că povestea din seara asta o să se mai repete.
Oftează adânc, îşi ridică tălpile pe fotoliu şi îşi întinde mâinile pe genunchi. Lumina slabă îi mângâie antebraţele. Se uită la ele şi, sub cicatrici, vede câte două cuvinte pe fiecare în parte. Aceleaşi două cuvinte. Primul crez; şi cel mai important.
Când era micuţă, îşi tatuase de una singură vorbele în care credea cu cea mai mare putere: Carpe Diem. Şi le tatuase pe ambele mâini, ca să nu le uite vreodată.
Când era mică, a luat un cuţit cu vârful mic şi cu grijă aproape părintească îşi gravase cele 4 cuvinte. Apoi merse mandră la băiat şi i le arătă. El zâmbi complice, îi facu cu ochiul şi o strânse la pieptul lui. Era fericită.
Acum le pipăie. Simte cicatricile. Scrisul s-a pierdut undeva sub ele. E acolo, dar nu se mai vede aproape deloc. Grija cu care le-a scrijelit când fusese mică nu însemna nimic în faţa furiei cu care o lovea el.
Zâmbeşte amar. Crede în continuare cu tărie in cuvintele alea. Dar tot ele i-au adus suferinţă. Ele i-au facut pe amândoi sa zâmbească. Şi pe ea, şi pe băiatul ei. Dar tot ele l-au facut pe el să se transforme în monstrul cu ochi injectaţi, dinţi încleştaţi, lacrimi reci şi furie nemăsurată care i-a cauzat ei atâtea răni.
Ridică furioasă privirea către el. Dă pe gât şi al doilea pahar de alcool dintr-o înghiţitură, apoi îşi şterge cu dosul palmei picătura care i se scursese încet dintre buze. Mai trage cu sete un fum din ţigară, o aruncă pe jos şi o striveşte cu talpa goală, ţâşnind în picioare.
Dă drumul paharului şi strânge pumnii. Carpe diem!
Ţintuieşte cu privirea silueta neajutorată a băiatului. Vrea răzbunare. Acum! Acum, când e slabit. Acum, când nu se poate apăra.
Începe să tremure şi se apropie încet şi apăsat de pat. Lumina palidă a lunii îi reliefează trupul strivit şi rănile chinuitoare.
Ajunge lângă pat şi întinde mâinile spre silueta chircită de oboseală a băiatului. Respiră adânc şi apăsat, iar mâinile îi tremură. Acum!
Se întinde furioasă spre el dar se opreşte la fel de brusc. Îşi dă seama ca nu ştie cum să se răzbune. Într-o fracţiune de secundă realizează că e prea mică şi neştiutoare. Ce i-ar putea face lui? Şi chiar dacă i-ar face ceva, oare nu o va durea-o pe ea mai tare ca pe el? Nu îi poate face nimic.
Înmoaie mâinile, care cad neputincioase pe lângă corpul ei diform. Coboară capul, se întoarce către fotoliu, face doi paşi şi se tranteşte la loc.
Ridică cu greutate picioarele la loc pe fotoliu, încrucişează mâinile pe genunchi, pune fruntea pe ele şi începe să suspine încet.
Plângând, adoarme şi ea. Şi în odihna ei, speră că el mâine o să fie din nou cel pe care îl ştia de mult. Să fie mai bun.
Deocamdată, el rămâne
Al vostru, Andrei…
Mă înclin…
Monday, July 25. 2011
Refugiu
Eu am capul in sapte parti. Asa a fost de cand ma stiu si sunt slabe sansele sa se schimbe ceva in urmatoarea perioada...
Nu stiu de unde vine. Dar imi asum felul meu de a fi si actionez in consecinta.
Totusi, anumite chestii mi s-au insurubat sanatos in creier si nu cred ca o sa le scot vreodata. Si nici n-as vrea, sincer.
Una dintre ele e ca la un moment dat, cand o sa ma linistesc si eu, vreau sa am casa mea. Casa, nu apartament! Si amenajarea interioara a respectivei o sa fie in proportie de 90% in grija domnisoarei langa care o sa traiesc. Faca ce vrea din casa aia! Important e sa se simta ea bine si sa faca in asa fel incat si eventualilor nostri copii sa le fie bine acolo. In momentul ala, invariabil o sa imi fie si mie bine.
Am zis doar 90% totusi... Ce e cu restul de 10%? Pai e simplu. Asa cum ar putea sa confirme cateva persoane, tin foarte mult la un anume aspect. Mai precis, ca vreau subsol. Sau demisol, ma rog, ce-o fi... Si aici e locul meu. Camera de la subsol sa fie refugiul meu.
Si asta vreau sa-l amenajez cum imi place mie. Nimic fastuos (sau asa imi place mie sa cred): un bar mic undeva in colt, cu un frigider pentru alcool si multe pahare de multe feluri, o scobitura direct in pamant unde sa incapa cateva sticle de vin, cateva fotolii mari si comfortabile, un proiector pentru filme si o masa de biliard in mijloc. Simplu. La obiect.
Gandirea asta o am de ceva timp si nu s-a schimbat prea mult de-a lungul vremii.
Dar acum (10 minute) mi-am dat seama de inca ceva. Si anume, ca locul asta o sa fie si locul in care o sa imi vars si bucurii si tristeti. Si realizari, si neimpliniri. Si visare, si realitate. Si toate in scris.
Iar scrisul - am realizat adineauri - nu se poate face decat la intuneric si racoare. Intuneric insemnand fara lumina naturala, iar racoare insemnand fara caldura directa a soarelui. Doar o foaie si un pix (sau un computer), casti cu muzica, un pahar macar pe jumatate plin, destule tigari. Cam atat. In rest, imi place sa ma afund in gandurile mele si sa nu am nimic care sa ma perturbe si sa fiu lasat in pace sa zgarii cuvinte pe o foaie.
Spun toate astea pentru ca in momentul de fata, soarele asta netrebnic insista sa ma deranjeze de la conceptia unui al treilea episod din ciclul "Sine Qua Non"... Episodul unu il aveti mai jos iar episodul doi asteapta cuminte sa fie postat...
In aceeasi ordine de idei, mi-a revenit inspiratia. Si o sa imi dau seama abia peste vreo luna daca asta e de bine sau de rau...
Pana atunci, asa cum probabil deja stiti, raman
Al vostru, Andrei
Ma inclin...
Nu stiu de unde vine. Dar imi asum felul meu de a fi si actionez in consecinta.
Totusi, anumite chestii mi s-au insurubat sanatos in creier si nu cred ca o sa le scot vreodata. Si nici n-as vrea, sincer.
Una dintre ele e ca la un moment dat, cand o sa ma linistesc si eu, vreau sa am casa mea. Casa, nu apartament! Si amenajarea interioara a respectivei o sa fie in proportie de 90% in grija domnisoarei langa care o sa traiesc. Faca ce vrea din casa aia! Important e sa se simta ea bine si sa faca in asa fel incat si eventualilor nostri copii sa le fie bine acolo. In momentul ala, invariabil o sa imi fie si mie bine.
Am zis doar 90% totusi... Ce e cu restul de 10%? Pai e simplu. Asa cum ar putea sa confirme cateva persoane, tin foarte mult la un anume aspect. Mai precis, ca vreau subsol. Sau demisol, ma rog, ce-o fi... Si aici e locul meu. Camera de la subsol sa fie refugiul meu.
Si asta vreau sa-l amenajez cum imi place mie. Nimic fastuos (sau asa imi place mie sa cred): un bar mic undeva in colt, cu un frigider pentru alcool si multe pahare de multe feluri, o scobitura direct in pamant unde sa incapa cateva sticle de vin, cateva fotolii mari si comfortabile, un proiector pentru filme si o masa de biliard in mijloc. Simplu. La obiect.
Gandirea asta o am de ceva timp si nu s-a schimbat prea mult de-a lungul vremii.
Dar acum (10 minute) mi-am dat seama de inca ceva. Si anume, ca locul asta o sa fie si locul in care o sa imi vars si bucurii si tristeti. Si realizari, si neimpliniri. Si visare, si realitate. Si toate in scris.
Iar scrisul - am realizat adineauri - nu se poate face decat la intuneric si racoare. Intuneric insemnand fara lumina naturala, iar racoare insemnand fara caldura directa a soarelui. Doar o foaie si un pix (sau un computer), casti cu muzica, un pahar macar pe jumatate plin, destule tigari. Cam atat. In rest, imi place sa ma afund in gandurile mele si sa nu am nimic care sa ma perturbe si sa fiu lasat in pace sa zgarii cuvinte pe o foaie.
Spun toate astea pentru ca in momentul de fata, soarele asta netrebnic insista sa ma deranjeze de la conceptia unui al treilea episod din ciclul "Sine Qua Non"... Episodul unu il aveti mai jos iar episodul doi asteapta cuminte sa fie postat...
In aceeasi ordine de idei, mi-a revenit inspiratia. Si o sa imi dau seama abia peste vreo luna daca asta e de bine sau de rau...
Pana atunci, asa cum probabil deja stiti, raman
Al vostru, Andrei
Ma inclin...
Sine qua non
E noapte. Si e frig. Si ploua. Vantul rece si taios smulge frunzele din copaci si le azvarle cat colo...
Intr-un parc vechi si parasit, pe o banca tocita, sub un felinar care abia mai palpaie cateva raze de lumina, o umbra mica plange si tremura.
Nu ajunge cu picioarele la pamant si le lasa sa atarne grele spre pamantul mustind a apa rece. Isi tine palmele intre genunchi si incearca sa le incalzeasca. Frigul i-a intrat in tot corpul si acum ii provoaca episoade de tremurat violent, care o zguduie din toate incheieturile. Ploaia rece o loveste in continuu si simte fiecare picatura ca o intepatura de briceag.
Plange incet si ofteaza din cand in cand. Iar cand incepe din nou sa tremure, urla din toti rarunchii si isi inclesteaza palmele una de cealalta ca intr-o rugaciune deznadajduita la care nu a primit vreodata raspuns. Dupa ce tipa, se uita speriata de jur imprejur. Ii e teama sa nu vina dupa ea.
La un moment dat, felinarul se aprinde putin mai tare si ne arata o creatura diforma, stand cu palmele intre genunchi, pe banca tocita.
Candva, demult, era de o frumusete rara. Radia de fericire si pofta de viata. Privirea ii era calda si patrunzatoare. Avea o mimica jucausa, aproape copilaroasa. Si era legata pe vecie de un baiat simplu care avea grija de ea si o crestea cum stia el mai bine.
Baiatului ii era de nelipsit. Si asta se vedea in grija pe care i-o purta si in caldura cu care se purta cu ea.
Dar la un moment dat, ceva s-a schimbat.
Ea a vazut ceva ce i-a placut mult si s-a apropiat sa vada mai de-aproape. Dar nu era decat o naluca. Si cand s-a intors la baiatul ei, el nu mai era acelasi. N-a mai primit-o inapoi cu aceeasi caldura. S-a uitat la ea cu privirea unui animal salbatic si a lovit-o. Si a continuat sa o loveasca. Si nu s-a oprit decat in momentul in care i-au amortit mainile si i s-au uscat lacrimile pe fata.
Ea a indurat corvoada strangand din dinti, dar incapabila sa inteleaga cu ce a gresit... S-a facut mica sub loviturile lui si a strans din dinti si din ochi la fiecare impact. Nu simtise pana atunci o asemenea durere. Cu ochii inchisi, isi auzea baiatul plangand, urland si gemand la fiecare lovitura pe care i-o dadea. Cand s-a terminat calvarul, a ridicat privirea. L-a vazut pe baiat intr-un colt al camerei, oftand si tremurand. Apoi s-a uitat in jos si s-a vazut acoperita de rani. A facut ochii mari. A incercat sa isi atinga ranile, dar durerea era prea mare. Atunci a schiopatat pana la baiat si s-a cuibarit la pieptul lui. El a primit-o inapoi, dar nu a mai fost la fel. Din ziua aia, ceva se schimbase. Si ea nu putea sa inteleaga de ce.
Timpul a trecut... si ranile ei s-au inchis, dar au ramas cicatrici mari si urate.
Si el a lovit-o din nou. Nu o singura data. Dar de fiecare data cu aceeasi ura si deznadejde. Si ea a indurat. De fiecare data cu aceeasi nelamurire. Si de fiecare data, se intorcea la el. Nu putea trai fara el si vedea ca nici el nu poate fara ea. Si atunci, de ce o lovea? Cu ce ii gresise?
In timp, sclipirea din privire a murit sub loviturile nemiloase pe care le primea la intervale regulate. Iar corpul i s-a acoperit de urme. La inceput rani mari sangerande; apoi cicatrici urate si palide.
La toate astea se gandea si acum, cand statea singura si zgribulita, sub ploaia rece.
Fugise. Dupa toate cate indurase, in timpul unei batai s-a ridicat si a fugit. Si a fugit pana cand i-au obosit picioarele. Si a plans pana cand a ramas fara lacrimi. Si a fugit si a plans in continuare.
A cautat un loc ferit, pe care sa nu il stie nimeni. Si acum simte cum i se scurge sangele din rani. Atat din cele noi, proaspete, cat si din cele vechi, redeschise de lovituri. Si plange. Si doar sangele si lacrimile o incalzesc. Dar prea putin.
Candva avusese vise frumoase. Acum nu mai are...
Acum nu mai are nimic. Doar rani. Si mai noi, si mai vechi.
Se gandeste la tot. Si iar simte ca incepe sa tremure. Si o doare. Si incepe sa urle din nou. De data asta insa, ridica privirea in sus si tipa din toate fortele. "De ceee....?"
Incepe sa respire adanc si sacadat, ostenita pana peste poate.
Se uita pierduta in stanga si se cutremura. Vede o silueta in intunericul furtunii si face ochii mari.
Se culca pe banca, isi strange picioarele la piept si incepe sa ofteze incet.
Aude pasi. Si pasii se apropie de ea si la un moment dat se opresc.
Ridica incet capul si isi vede baiatul stand pe banca la picioarele ei. Are capul cazut. Cu barbia in piept si mainile stranse ca de rugaciune intre genunchi. Din ochi ii curg lacrimi mari, iar de pe palme inca i se scurge sange. Sangele ei.
Il uraste! Si simte ca si el o uraste pe ea!
Nu poate trai fara el. Si stie ca nici el nu poate trai fara ea.
Nu intelege. Si stie ca nu o sa inteleaga vreodata...
Isi sterge incet lacrimile, se ridica in fata lui si ii pune o mana pe capul plecat.
El se cutremura si isi sterge repede lacrimile.
Ridica privirea spre ea si o priveste atent.
Se ridica si el si desface mainile. Ea se uita la pieptul lui si vede gaura mare cu margini zdrentuite si sangerande unde ii era ei locul.
El o ia, o pune la loc in piept, isi acopera rana cu mainile si pleaca incet spre casa, incet, cu capul in pamant...
Si ramane
Al vostru, Andrei...
Ma inclin...
Intr-un parc vechi si parasit, pe o banca tocita, sub un felinar care abia mai palpaie cateva raze de lumina, o umbra mica plange si tremura.
Nu ajunge cu picioarele la pamant si le lasa sa atarne grele spre pamantul mustind a apa rece. Isi tine palmele intre genunchi si incearca sa le incalzeasca. Frigul i-a intrat in tot corpul si acum ii provoaca episoade de tremurat violent, care o zguduie din toate incheieturile. Ploaia rece o loveste in continuu si simte fiecare picatura ca o intepatura de briceag.
Plange incet si ofteaza din cand in cand. Iar cand incepe din nou sa tremure, urla din toti rarunchii si isi inclesteaza palmele una de cealalta ca intr-o rugaciune deznadajduita la care nu a primit vreodata raspuns. Dupa ce tipa, se uita speriata de jur imprejur. Ii e teama sa nu vina dupa ea.
La un moment dat, felinarul se aprinde putin mai tare si ne arata o creatura diforma, stand cu palmele intre genunchi, pe banca tocita.
Candva, demult, era de o frumusete rara. Radia de fericire si pofta de viata. Privirea ii era calda si patrunzatoare. Avea o mimica jucausa, aproape copilaroasa. Si era legata pe vecie de un baiat simplu care avea grija de ea si o crestea cum stia el mai bine.
Baiatului ii era de nelipsit. Si asta se vedea in grija pe care i-o purta si in caldura cu care se purta cu ea.
Dar la un moment dat, ceva s-a schimbat.
Ea a vazut ceva ce i-a placut mult si s-a apropiat sa vada mai de-aproape. Dar nu era decat o naluca. Si cand s-a intors la baiatul ei, el nu mai era acelasi. N-a mai primit-o inapoi cu aceeasi caldura. S-a uitat la ea cu privirea unui animal salbatic si a lovit-o. Si a continuat sa o loveasca. Si nu s-a oprit decat in momentul in care i-au amortit mainile si i s-au uscat lacrimile pe fata.
Ea a indurat corvoada strangand din dinti, dar incapabila sa inteleaga cu ce a gresit... S-a facut mica sub loviturile lui si a strans din dinti si din ochi la fiecare impact. Nu simtise pana atunci o asemenea durere. Cu ochii inchisi, isi auzea baiatul plangand, urland si gemand la fiecare lovitura pe care i-o dadea. Cand s-a terminat calvarul, a ridicat privirea. L-a vazut pe baiat intr-un colt al camerei, oftand si tremurand. Apoi s-a uitat in jos si s-a vazut acoperita de rani. A facut ochii mari. A incercat sa isi atinga ranile, dar durerea era prea mare. Atunci a schiopatat pana la baiat si s-a cuibarit la pieptul lui. El a primit-o inapoi, dar nu a mai fost la fel. Din ziua aia, ceva se schimbase. Si ea nu putea sa inteleaga de ce.
Timpul a trecut... si ranile ei s-au inchis, dar au ramas cicatrici mari si urate.
Si el a lovit-o din nou. Nu o singura data. Dar de fiecare data cu aceeasi ura si deznadejde. Si ea a indurat. De fiecare data cu aceeasi nelamurire. Si de fiecare data, se intorcea la el. Nu putea trai fara el si vedea ca nici el nu poate fara ea. Si atunci, de ce o lovea? Cu ce ii gresise?
In timp, sclipirea din privire a murit sub loviturile nemiloase pe care le primea la intervale regulate. Iar corpul i s-a acoperit de urme. La inceput rani mari sangerande; apoi cicatrici urate si palide.
La toate astea se gandea si acum, cand statea singura si zgribulita, sub ploaia rece.
Fugise. Dupa toate cate indurase, in timpul unei batai s-a ridicat si a fugit. Si a fugit pana cand i-au obosit picioarele. Si a plans pana cand a ramas fara lacrimi. Si a fugit si a plans in continuare.
A cautat un loc ferit, pe care sa nu il stie nimeni. Si acum simte cum i se scurge sangele din rani. Atat din cele noi, proaspete, cat si din cele vechi, redeschise de lovituri. Si plange. Si doar sangele si lacrimile o incalzesc. Dar prea putin.
Candva avusese vise frumoase. Acum nu mai are...
Acum nu mai are nimic. Doar rani. Si mai noi, si mai vechi.
Se gandeste la tot. Si iar simte ca incepe sa tremure. Si o doare. Si incepe sa urle din nou. De data asta insa, ridica privirea in sus si tipa din toate fortele. "De ceee....?"
Incepe sa respire adanc si sacadat, ostenita pana peste poate.
Se uita pierduta in stanga si se cutremura. Vede o silueta in intunericul furtunii si face ochii mari.
Se culca pe banca, isi strange picioarele la piept si incepe sa ofteze incet.
Aude pasi. Si pasii se apropie de ea si la un moment dat se opresc.
Ridica incet capul si isi vede baiatul stand pe banca la picioarele ei. Are capul cazut. Cu barbia in piept si mainile stranse ca de rugaciune intre genunchi. Din ochi ii curg lacrimi mari, iar de pe palme inca i se scurge sange. Sangele ei.
Il uraste! Si simte ca si el o uraste pe ea!
Nu poate trai fara el. Si stie ca nici el nu poate trai fara ea.
Nu intelege. Si stie ca nu o sa inteleaga vreodata...
Isi sterge incet lacrimile, se ridica in fata lui si ii pune o mana pe capul plecat.
El se cutremura si isi sterge repede lacrimile.
Ridica privirea spre ea si o priveste atent.
Se ridica si el si desface mainile. Ea se uita la pieptul lui si vede gaura mare cu margini zdrentuite si sangerande unde ii era ei locul.
El o ia, o pune la loc in piept, isi acopera rana cu mainile si pleaca incet spre casa, incet, cu capul in pamant...
Si ramane
Al vostru, Andrei...
Ma inclin...
Friday, July 15. 2011
2 ani mai tarziu
First entry
Tuesday, July 14. 2009 19:07
Last entry
Friday, July 15. 2011 11:07
Total entries
108 entries
... public
106 entries
... drafts
2 entries
Entries per user
biggy
26 entries (24.1%)
dot
5 entries (4.6%)
midori
2 entries (1.9%)
ryan
75 entries (69.4%)
Received comments
98 comment(s)
estimated comments per entry
0.92 comments/entries
estimated trackbacks per entry
0 trackbacks/entry
estimated entries per day
0.15 entries/day
estimated entries per week
1.02 entries/week
estimated entries per month
4.5 entries/month
Total amount of characters
210338 characters
Characters per entry
1984.31 chars/entry
Tuesday, July 14. 2009 19:07
Last entry
Friday, July 15. 2011 11:07
Total entries
108 entries
... public
106 entries
... drafts
2 entries
Entries per user
biggy
26 entries (24.1%)
dot
5 entries (4.6%)
midori
2 entries (1.9%)
ryan
75 entries (69.4%)
Received comments
98 comment(s)
estimated comments per entry
0.92 comments/entries
estimated trackbacks per entry
0 trackbacks/entry
estimated entries per day
0.15 entries/day
estimated entries per week
1.02 entries/week
estimated entries per month
4.5 entries/month
Total amount of characters
210338 characters
Characters per entry
1984.31 chars/entry
Wednesday, July 6. 2011
Metafora zilei
Nu mai țin minte dacă a fost dragoste la prima vedere sau ceva ce am învățat să apreciez și să admir în timp, cert este că sunt înnebunit după biciclete. Nu am avut multe, numai vreo 4, de la primul Pegas, pe când nici nu știam încă să tastez, la creatura cu care mă plimb zilele astea și care nu mai are idei cum să-mi facă felul, fiecare însă marcând câte o perioadă din viața mea și însemnând ceva cu totul și cu totul deosebit pentru mine. De ce-mi plac atât de mult? Pentru ceea ce-mi oferă.
Pentru mine bicicleta este ideală când trebuie să ajungi dintr-un punct A într-un punct B care nu-s chiar față în față. Îți oferă o poziție de călatorie comodă și te ajută să ajungi la destinație mai repede decât pe jos. Dar, spre deosebire de ceva motorizat, bicicleta nu face totul pentru tine, trebuie să parcurgi drumul prin forțe proprii. Ea doar îți oferă un sprijin, un ajutor să atingi mai repede și mai ușor ceva ce ești capabil să faci și singur, și astfel nu-ți răpește satisfacția unei realizări personale; dimpotrivă, îți oferă posibilitatea de a ajunge mai departe decât ai putea vreodată singur. Iar pentru cine se încumetă să o ia la un drum mai lung, experiența va fi garantat una memorabilă.
Dar o bicicletă nu este o simplă unealtă. Și cu un ciocan poti face (și desface) lucruri de care nu te-ai putea atinge cu mâinile goale. Pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să alegi una potrivită ție, o bicicletă presupune atenție și responsabilitate. Dacă nu înțelegi cum funcționează și nu ai grijă de ea, te va lăsa când ai nevoie mai multă, pentru că atunci o vei solicita mai tare. Ajunsă într-o stare deplorabilă, te va răni, poate chiar foarte grav. Dacă nu o neglijezi însă, și nu e deloc dificilă mentenanța, nu vei avea probleme majore ci doar momente de neuitat.
Pentru mine bicicleta este ideală când trebuie să ajungi dintr-un punct A într-un punct B care nu-s chiar față în față. Îți oferă o poziție de călatorie comodă și te ajută să ajungi la destinație mai repede decât pe jos. Dar, spre deosebire de ceva motorizat, bicicleta nu face totul pentru tine, trebuie să parcurgi drumul prin forțe proprii. Ea doar îți oferă un sprijin, un ajutor să atingi mai repede și mai ușor ceva ce ești capabil să faci și singur, și astfel nu-ți răpește satisfacția unei realizări personale; dimpotrivă, îți oferă posibilitatea de a ajunge mai departe decât ai putea vreodată singur. Iar pentru cine se încumetă să o ia la un drum mai lung, experiența va fi garantat una memorabilă.
Dar o bicicletă nu este o simplă unealtă. Și cu un ciocan poti face (și desface) lucruri de care nu te-ai putea atinge cu mâinile goale. Pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să alegi una potrivită ție, o bicicletă presupune atenție și responsabilitate. Dacă nu înțelegi cum funcționează și nu ai grijă de ea, te va lăsa când ai nevoie mai multă, pentru că atunci o vei solicita mai tare. Ajunsă într-o stare deplorabilă, te va răni, poate chiar foarte grav. Dacă nu o neglijezi însă, și nu e deloc dificilă mentenanța, nu vei avea probleme majore ci doar momente de neuitat.
Tuesday, July 5. 2011
Adult Channel
Acesta este numele unuia dintre blogurile mele anterioare. Scopul lui măreț era de a-mi servi ca jurnal pe drumul meu de la adult iresponsabil la cel cu drepturi depline. Viața i-a fost scurtă, însă, pentru că n-am știut niciodată ce să scriu. Urma să realizez mult mai târziu și de ce. Un mare secret, pe care toți îl știu, dar nimeni nu-l zice - nu e nimic altceva decât marketing pentru ego.
Toate greșelile și prostiile pe care le faci, acum se numesc experiență. Tâmpeniile care ți se întâmplă - provocări. Încăpățânarea de a-ți urma visele - dorință puternică. Abandonarea acelui drum - tărie de caracter. Un compromis între ce vrei să faci și ce trebuie să faci - seriozitate. Insensibilitate la pierderi, un zid în jurul sufletului tău construit din eșecurile anterioare - maturitate. Și așa mai departe...
Aproape nimic nu se schimbă, de fapt. Singura excepție este presiunea socială - ai o anumită vârstă de acum, se presupune că știi ce trebuie să faci. De unde afli și cum te descurci e numai și numai problema ta.
Toate greșelile și prostiile pe care le faci, acum se numesc experiență. Tâmpeniile care ți se întâmplă - provocări. Încăpățânarea de a-ți urma visele - dorință puternică. Abandonarea acelui drum - tărie de caracter. Un compromis între ce vrei să faci și ce trebuie să faci - seriozitate. Insensibilitate la pierderi, un zid în jurul sufletului tău construit din eșecurile anterioare - maturitate. Și așa mai departe...
Aproape nimic nu se schimbă, de fapt. Singura excepție este presiunea socială - ai o anumită vârstă de acum, se presupune că știi ce trebuie să faci. De unde afli și cum te descurci e numai și numai problema ta.
Monday, July 4. 2011
Luni
Buimac mă uit la ceas, dar nu-mi spune nimic. Încă n-a sunat, totuși, mai am timp.
Acum trei zile părăseam lumea aceasta. Un obicei de-al meu mai vechi pe care-l pierdusem până în primăvară. Hopa sus în primul tren pe care-l pot lua către o altă lume și nimeni nu mai știe nimic de mine câteva zile. O plăcere vinovată, bagajul meu fiind în mare parte griji și probleme nerezolvate. Majoritatea însă rămân în urmă pe drum în timp ce eu desfac cu viteza rapidului o nouă cutie de bomboane de ciocolată. Uneori dau numai peste gusturi amare, pentru că n-am îngrijit-o bine sau o vreau pe toată a mea și numai a mea sau mai știu eu ce alte prostii mai fac. De cele mai multe ori însă...
Dacă Shambhala există cu adevărat, aici e. Dacă Nirvana e reală, acum am atins-o. Dar se spune că orice minune durează trei zile, așa că-mi aud telefonul de muncă rupând cu impertinență vraja mai devreme. „Ce faci?” „Dorm.” „Cum, nu ești la muncă?” „Nu, am tura de la 15.” Închid și mă uit din nou la ceas, care rămâne la fel de secretos. Dar tot n-a sunat, încă mai am un pic. Mă uit lângă mine, îi simt respirația. O sincronizez pe a mea și în curând sunt înapoi. Niciodată nu am fost mai sigur de ceea ce-mi doresc pentru tot restul vieții.
Dar nu am voie. Alarma telefonului mă trage de mânecă. Îi întorc spatele, deși știu că e degeaba. Nici nu știu cu cine am vorbit, dar pentru o fracțiune de secundă îmi doresc să fi avut dreptate. Să fi trebuit să fiu pe plantație în acel moment. Să fiu dat afară de acolo și de peste tot, să nu mai am nici un motiv să mă întorc. Să-mi continui această trăire într-o adevărată demență. „O idee foarte proastă!” sună alarma altui telefon. „Calm... Știm amândoi că n-o s-o fac”, o opresc eu.
Pornesc laptopul, îmi confirm că trebuie să fiu la muncă de abia de la 15. Îl bag înapoi în rucsac, împreună cu restul bagajelor. Încerc să mă spăl și să mă schimb în timp ce un pitic mă tot întreabă dacă nu cumva nebunia e că trebuie să fac asta...
Ați urmărit vreodată o pisică dormind? Eu nu mă pot sătura de imaginea asta, e ca un drog. O clipa doar să văd acel chip ce emană liniște și pace pure și inima nu mai știe să bată regulat, respirația o ia razna; mă pierd cu totul, în acel loc, în acel moment și în acel chip. Iar acum trebuie să o trezesc...
Am plecat. E o dimineață frumoasă într-o lume frumoasă. Mă sui în prima mașină, care mă duce la primul tren. Cu bagajul instalat deasupra capului, deschid laptopul din nou. „Sunt sisteme down” mă întâmpină deja cealaltă lume. Mă uit la ceas, 8 fix.
Mai sunt 5 minute până pleacă trenul și realitatea nu mai are răbdare. Am ignorat-o prea mult, chiar dacă nu complet, și tot ce am lăsat pe drum la dus se urcă la întors. O deranjez pe tanti Dido de la jocul ei de Domino din intersecție, o rog să-mi spună ce mai are prin pantofi și mă gândesc să mai scriu ceva pe blog.
Acum trei zile părăseam lumea aceasta. Un obicei de-al meu mai vechi pe care-l pierdusem până în primăvară. Hopa sus în primul tren pe care-l pot lua către o altă lume și nimeni nu mai știe nimic de mine câteva zile. O plăcere vinovată, bagajul meu fiind în mare parte griji și probleme nerezolvate. Majoritatea însă rămân în urmă pe drum în timp ce eu desfac cu viteza rapidului o nouă cutie de bomboane de ciocolată. Uneori dau numai peste gusturi amare, pentru că n-am îngrijit-o bine sau o vreau pe toată a mea și numai a mea sau mai știu eu ce alte prostii mai fac. De cele mai multe ori însă...
Dacă Shambhala există cu adevărat, aici e. Dacă Nirvana e reală, acum am atins-o. Dar se spune că orice minune durează trei zile, așa că-mi aud telefonul de muncă rupând cu impertinență vraja mai devreme. „Ce faci?” „Dorm.” „Cum, nu ești la muncă?” „Nu, am tura de la 15.” Închid și mă uit din nou la ceas, care rămâne la fel de secretos. Dar tot n-a sunat, încă mai am un pic. Mă uit lângă mine, îi simt respirația. O sincronizez pe a mea și în curând sunt înapoi. Niciodată nu am fost mai sigur de ceea ce-mi doresc pentru tot restul vieții.
Dar nu am voie. Alarma telefonului mă trage de mânecă. Îi întorc spatele, deși știu că e degeaba. Nici nu știu cu cine am vorbit, dar pentru o fracțiune de secundă îmi doresc să fi avut dreptate. Să fi trebuit să fiu pe plantație în acel moment. Să fiu dat afară de acolo și de peste tot, să nu mai am nici un motiv să mă întorc. Să-mi continui această trăire într-o adevărată demență. „O idee foarte proastă!” sună alarma altui telefon. „Calm... Știm amândoi că n-o s-o fac”, o opresc eu.
Pornesc laptopul, îmi confirm că trebuie să fiu la muncă de abia de la 15. Îl bag înapoi în rucsac, împreună cu restul bagajelor. Încerc să mă spăl și să mă schimb în timp ce un pitic mă tot întreabă dacă nu cumva nebunia e că trebuie să fac asta...
Ați urmărit vreodată o pisică dormind? Eu nu mă pot sătura de imaginea asta, e ca un drog. O clipa doar să văd acel chip ce emană liniște și pace pure și inima nu mai știe să bată regulat, respirația o ia razna; mă pierd cu totul, în acel loc, în acel moment și în acel chip. Iar acum trebuie să o trezesc...
Am plecat. E o dimineață frumoasă într-o lume frumoasă. Mă sui în prima mașină, care mă duce la primul tren. Cu bagajul instalat deasupra capului, deschid laptopul din nou. „Sunt sisteme down” mă întâmpină deja cealaltă lume. Mă uit la ceas, 8 fix.
Mai sunt 5 minute până pleacă trenul și realitatea nu mai are răbdare. Am ignorat-o prea mult, chiar dacă nu complet, și tot ce am lăsat pe drum la dus se urcă la întors. O deranjez pe tanti Dido de la jocul ei de Domino din intersecție, o rog să-mi spună ce mai are prin pantofi și mă gândesc să mai scriu ceva pe blog.
(Page 1 of 1, totaling 8 entries)