Blog

Buimac mă uit la ceas, dar nu-mi spune nimic. Încă n-a sunat, totuși, mai am timp.

Acum trei zile părăseam lumea aceasta. Un obicei de-al meu mai vechi pe care-l pierdusem până în primăvară. Hopa sus în primul tren pe care-l pot lua către o altă lume și nimeni nu mai știe nimic de mine câteva zile. O plăcere vinovată, bagajul meu fiind în mare parte griji și probleme nerezolvate. Majoritatea însă rămân în urmă pe drum în timp ce eu desfac cu viteza rapidului o nouă cutie de bomboane de ciocolată. Uneori dau numai peste gusturi amare, pentru că n-am îngrijit-o bine sau o vreau pe toată a mea și numai a mea sau mai știu eu ce alte prostii mai fac. De cele mai multe ori însă...

Dacă Shambhala există cu adevărat, aici e. Dacă Nirvana e reală, acum am atins-o. Dar se spune că orice minune durează trei zile, așa că-mi aud telefonul de muncă rupând cu impertinență vraja mai devreme. „Ce faci?” „Dorm.” „Cum, nu ești la muncă?” „Nu, am tura de la 15.” Închid și mă uit din nou la ceas, care rămâne la fel de secretos. Dar tot n-a sunat, încă mai am un pic. Mă uit lângă mine, îi simt respirația. O sincronizez pe a mea și în curând sunt înapoi. Niciodată nu am fost mai sigur de ceea ce-mi doresc pentru tot restul vieții.

Dar nu am voie. Alarma telefonului mă trage de mânecă. Îi întorc spatele, deși știu că e degeaba. Nici nu știu cu cine am vorbit, dar pentru o fracțiune de secundă îmi doresc să fi avut dreptate. Să fi trebuit să fiu pe plantație în acel moment. Să fiu dat afară de acolo și de peste tot, să nu mai am nici un motiv să mă întorc. Să-mi continui această trăire într-o adevărată demență. „O idee foarte proastă!” sună alarma altui telefon. „Calm... Știm amândoi că n-o s-o fac”, o opresc eu.

Pornesc laptopul, îmi confirm că trebuie să fiu la muncă de abia de la 15. Îl bag înapoi în rucsac, împreună cu restul bagajelor. Încerc să mă spăl și să mă schimb în timp ce un pitic mă tot întreabă dacă nu cumva nebunia e că trebuie să fac asta...

Ați urmărit vreodată o pisică dormind? Eu nu mă pot sătura de imaginea asta, e ca un drog. O clipa doar să văd acel chip ce emană liniște și pace pure și inima nu mai știe să bată regulat, respirația o ia razna; mă pierd cu totul, în acel loc, în acel moment și în acel chip. Iar acum trebuie să o trezesc...

Am plecat. E o dimineață frumoasă într-o lume frumoasă. Mă sui în prima mașină, care mă duce la primul tren. Cu bagajul instalat deasupra capului, deschid laptopul din nou. „Sunt sisteme down” mă întâmpină deja cealaltă lume. Mă uit la ceas, 8 fix.

Mai sunt 5 minute până pleacă trenul și realitatea nu mai are răbdare. Am ignorat-o prea mult, chiar dacă nu complet, și tot ce am lăsat pe drum la dus se urcă la întors. O deranjez pe tanti Dido de la jocul ei de Domino din intersecție, o rog să-mi spună ce mai are prin pantofi și mă gândesc să mai scriu ceva pe blog.