Meduza

Nu mai țin minte când le-am văzut prima dată. Nici de când erau acolo n-aș putea zice. Pentru că nu se vedeau decât noaptea, și nici măcar în fiecare noapte. Niște elipse cam de același alb si aceeași intensitate ca Luna, doar că un sfert din dimensiunea ei. Ne-am panicat cu toții inițial, dar cu timpul ne-am liniștit. S-au transformat într-o simplă curiozitate și apoi au devenit ceva obișnuit. Chiar și în nopțile când pulsau calme o lumină ca ele de albă, și difuză, ce ștergea orice culoare reducând lumea la tonuri de gri.

Apoi într-o zi au coborât aproape de sol. Sau din ele, pentru că erau mai mici decât aș fi crezut și mult mai multe. Niște meduze... lemnoase plutind deasupra blocurilor, cele mai mari cam de dimensiunea unui stadion. Spun lemnoase pentru că tentaculele asta-mi păreau a fi, crengi de copaci. Lungi, noduroase, întortocheate și aproape uscate. Iar clopotul părea și el dintr-un pamant de pădure de jur împrejur, cu partea superioară acoperită în mare parte de un strat de mușchi. Iar sub clopot, bezna de care ne privau în unele nopți. Ce ciudat. Și complet opus de cum mi le imaginam.

Și iar ne-am panicat cu toții.