O continua dimineata...

Cat e ceasul? Si de ce e inca intuneric...?

Intins intr-un pat prea mare si prea strain, cu ochii pironiti in intunericul diform al tavanului jos, incearca sa patrunda cu privirea ceva mai adanc decat niste simple ganduri.
Focalizeaza diferite puncte aleatorii, cautand piesele pierdute ale unui puzzle aurit.
Isi gaseste mainile stivuite pe piept si le intinde departe in fata ochilor. Nu le vede, dar le stie... Candva demult vazuse uimit cate poate cuprinde cu ele. Si-ar dori sa poata face la fel si acum!
Doar ca acum nu stie ce are, nu stie ce poate primi si nu stie ce sa astepte.
Isi imagineaza o lupta, dar nu vede combatantii...

Cat e ceasul? Si de ce e inca liniste...?

Se ridica la marginea patului, propteste talpile in podeaua tare si rece si fruntea intre palme.
Inchide ochii si asculta. Asculta sunete dinafara si dinauntru.
Cauta aceleasi raspunsuri... doar ca sa isi dea seama ca nu are nici macar intrebarile.
Zambeste sec, amar... in gol.

Cat e ceasul? Si de ce... ?

Se ridica din pat si isi indreapta zgomotos spatele.
Cu speranta ca lucrurile se vor clarifica intr-o fractiune de secunda, se intoarce incet si se uita la jumatatea cealalta de pat.
Zambeste din nou. Dar de data asta e un zambet moale si cald.
Vede umbra unei maini binecunoscute iesind de sub perna.
Deseneaza in mintea sa conturul ascuns sub asternuturi.
Poate de acolo va auzi intrebarile. Sau poate de acolo va afla raspunsurile.

Isi sterge ochii apasat si cauta ceasul din priviri... Se simte prins intr-o dimineata nesfarsita. Simte ca se trezeste in continuu dar nu isi aduce aminte sa fi dormit.
Si-ar dori macar o seara. Si-ar dori sa isi aduca aminte cand a dormit ultima data...

Si si-ar dori sa stie cat timp mai are... cel care
A fost, este si va fi
Al vostru, Andrei

Ma inclin...