Blog

Sună alarma. Te dai jos din pat, mergi la baie să te speli. Iei pasta de dinți, îți pui puțină în mână și ți-o întinzi pe față. Vezi periuța.

Te cureți pe față cu un prosop și te întorci în pat. Mai încerci o dată mai târziu.

(traducere liberă de pe wikipedia)

În trecut, diferența între un conte și un marchiz era că teritoriul marchizului se afla la granița țării, pe când cel al contelui de cele mai multe ori nu. Prin urmare unui marchiz îi era încredințat să apere și întărească țara împotriva potențialilor vecini ostili, și era astfel mai important și clasat mai sus decât un conte. Titlul era situat sub cel de duce, care era adesea limitat membrilor familiei regale și celor priviți cu destulă stimă încât să li se acorde acest titlu.

Se spune că în momentul în care pierzi pe cineva sau ceva drag, moare o parte din tine. Mi se pare un tablou simplificat.

Eu aș picta mai degrabă un câine luat subit din mijlocul familiei sale și aruncat într-o cameră întunecată. Va zgâria ușa și va lătra și se va zbate până la epuizare. Va adormi doar ca să o ia de la capăt când se trezește. Și vei simți fiecare gheară în ușă și auzi fiecare lătrat.

Și de abia după multă vreme, epuizat și flămând, se va stinge resemnat.

Pășesc grăbit către stația de taxi. E prea târziu pentru a lua metroul, fac prea mult până la muncă, și nici de traficul de București nu am chef. Plus că s-ar putea să mai și ies cu lumea după program și chiar n-ar avea haz să fiu cu mașina. Deci ajung în stația de taxi.

O singură mașină. Nu e printre firmele mele preferate, dar nici printre cele de care mă feresc. Si nici nu prea am de ales. Deschid portiera și mă întâmpină duduiala unui post de radio a cărui existență o refuz când nu-l am în urechi (un fel de mecanism de auto-apărare; sau de păstrare a speranței în rasa umană, mai degrabă). Însă de data aceasta nu-l pot ignora. E acolo, e tare, și e plin de glume de taximetriști. În alte circumstanțe le-aș fi catalogat altfel, dar cum șoferul părea că le gustă pe toate...

Eu însă nu prea. Se tot uită la mine după fiecare, zâmbind de parcă ar fi cu subînțeles, însă eu mă tot uit în telefon, de parcă am ceva important de scris sau în gol de parcă am ceva important de gândit. De exemplu, cum am ajuns să nu fiu la muncă la ora asta?!

Dă radioul mai încet, sper eu pentru a auzi stația mai bine.
- Și, cu cine votezi?
Sper degeaba. Și nici n-am vreo dorință masochistă de a discuta cu el.
- Eh...
- Știi, așa am fost și io mereu, nu m-am dus niciodată la vot, n-am avut cu cine sau de ce. Dar de data asta, mă duc! Nu se mai poate așa!
O pauză lungă, în care probabil se aștepta să-i răspund ceva.
- Neamțu'... Zice neamțu' că pe ăla l-au votat numa' proștii. Și pensionarii. Și pe el l-au votat toți deștepții.
Iar pauză.
- Acu, io înțeleg că în Ardeal e un pic altfel cultura și poate sunt și oamenii un pic altfel... Dar, la urma urmei, români suntem cu toții, nu? Chiar și el, care-i neamț!
Devine agitat.
- Cum să spună că l-au votat numa proștii și pensionarii? Ce, io am muncit o viață întreagă ca să zică el că-s pensionar prost?
Se mai calmează.
- Asta mi se pare așa... O nesimțire... Să zică așa ceva. Și de data asta o să mă duc... Să-i zic și io părerea mea...

Primul meu gând e să-l întreb de ce se include în ambele categorii. Nu părea trecut de 50 de ani și tocmai îmi spusese în timp ce muncea că nu a fost la vot. Deci de ce ar fi crezut că se referea la el? Dar nu mai apuc să-i pun întrebarea, întrerupt fiind de una din vocile de la radio. Care se ruga de colegul de emisiune să nu termine de spus bancul, pentru că-i știe finalul și nu se poate difuza sub nici o formă pe post.

Și-mi devine clar un lucru: Chiar și dacă nu aș fi avut până în acel moment intenția, acum chiar nu pot să nu mă duc și eu să-mi dau votul. Pentru a îl anula pe al lui.

Astăzi am aflat că următoarele se pot întâmpla:

1. să pice curentul în clădirea Renel (cum se numea pe atunci)
2. o doctoriță de la gastroenterologie să aibă dureri de stomac
3a. un script de backup să șteargă fișiere de pe întreg sistemul
3b. până umple o partiție întreagă

Sîc-sîc, Alanis Morissette.

La volan
Doamnelor afaceriste, inteleg ca un SUV este un simbol al puterii dvs, dar de ce va luati un Touareg cand aveti 1.60 inaltime si va ghidati dupa stele pe strada pentru ca nu va permite bordul sa vedeti in fata?

Cu timpul
Nu inteleg de ce ne-am complicat atat cu proceduri si protocale de sincronizare a ceasurilor, cand am putea pur si simplu sa taiem curentul cu cateva secunde inainte de miezul noptii si sa-i dam drumu din nou la 00:00. Si se simplifica si ceasurile de birou, care nu mai trebuie sa stie sa clipeasca dupa fiecare pana de curent (sau dimpotriva, sa o faca daca a trecut prea mult de la ultima intrerupere, pentru a indica o posibila desincronizare).

Goana dupa aparente
Camasi imaculate, pantaloni la dunga, ceasuri aurite, telefoane ultima generatie cu ecrane imense, freze si unghii perfecte... Ma simt complet nelalocul meu. Ma uit la tenisii cam prafuiti, tricoul pe care am uitat sa-l calc inainte sa ies din casa, si ma intreb ce caut eu acolo. Ah, da, si eu, ca si ei, ma duc cu metroul la munca.

Asteptari
Aparent ma astept sa tin minte ce trebuie sa scriu aici, pentru ca nu am in notite decat subtitlul. Poate despre cum ne asteptam sa mearga tableta sau telefonul, m-am tot lovit de subiectul asta in ultima perioada. Poate despre cum ne asteptam sa primim de la unii ceva ce meritam de fapt de la altii. Poate despre cum ne asteptam sa primim inapoi ceva ce am dat fara sa ne fi fost cerut. Poate despre cum ne asteptam autobuzul in gara. Chiar nu mai tin minte.

4.4
Pentru ca a 8-a postare din aceasta serie marcheaza 4 ani si 4 zile de la inceputul blogului.

Punct și de la capăt.

(am un deja-vu și ideea e veche, așa că sper să nu mă repet)

Nu cred că e cineva care să nu-și fi imaginat la un moment dat viața ca fiind un film; unul cu cel mai bun soundtrack făcut vreodată, evident.

Eu îmi doream ca a mea să fie un serial. În felul acesta la începutul fiecărui „episod” aș fi știut la ce să mă aștept, dar, mai ales, la sfârșitul lui aș fi știut cu ce trebuia să rămân, cum să mă schimb sau să rămân la fel, și, nu mai puțin important pentru mine, cum s-o spun. Și aveam și un soundtrack care le bătea pe toate celelalte, măcar prin dimensiune.