Blog

Partea I

Partea II

Aşa micuţă şi strânsă pe fotoliu, adoarme ca un orfan al propriilor alegeri.
În toată sfârşeala ei, i se deschid ochii în interior şi visează...
Visează la o vreme demult apusă când zburda fericită prin lume şi plutea mână în mână cu băiatul ei peste toţi cei care se resemnaseră. Îi privea de sus cu milă dar şi cu câteva grame de superioritate. Ea nu era aşa! Nici băiatul ei. Ei nu erau resemnaţi. Ei erau puternici! Şi legătura care îi unea îi făcea şi mai puternici. Cât timp erau unul langa altul, nu li se putea întâmpla nimic!
Era o zi frumoasă, deşi cam friguroasă. Candva demult. Cu privirea înfometată, a văzut ceva ce i-a plăcut. Un desen simplu i-a atras atenţia. Avea ceva... Ceva inexplicabil. Dar îngrozitor de atrăgător.
S-a apropiat încet de desen şi a început să îşi roadă unghia degetului mare de la mâna dreaptă. Făcuse ochii mari, încercând să cuprindă cât mai mult din desen. Următorul pas i s-a părut cel mai logic: a dat fuga la băiatul ei, l-a strâns de mână şi i-a arătat şi lui desenul. El s-a uitat interesat mai întâi la desen, apoi la ea. Când li s-au întâlnit privirile, el a ridicat ambele sprâncene şi a zâmbit uimit. Nu o mai văzuse niciodata atât de încântată. Şi cum îi era atât de dragă, i-a dat voie să păstreze desenul pentru ea.
Vai, cât s-a mai bucurat! Vai, cât a strâns în braţe desenul cel simplu! Nu voia să-l mai lase jos, atât de mult îi plăcea. Uneori, seara, după ce băiatul ei adormea, îi cobora încet din piept, punea desenul sprijinit pe un perete, se aşeza în faţa lui şi îi zâmbea atât de cald, că zâmbetul ei radia în toată casa.
Şi băiatul ei era mulţumit când o vedea pe ea atât de fericită.
La un moment dat însă, ceva s-a schimbat. Zâmbetul băiatului a început să se estompeze... Când o vedea pe ea fericită, îi era şi lui bine. Dar când se uita la desen, se încrunta. Ceva nu îi făcea bine.
Dar a strâns din dinţi. Căldura pe care o emana ea când ţinea desenul în braţe îl încălzea şi pe el. S-a luptat. Dar pe ea nu a lăsat-o să vadă asta.
Nu simţea nimic pentru desen. Nici nu trebuia, aia era treaba ei. Şi era clar cât de mult şi cât de frumos simţea ea. Şi pentru o perioadă lui i-a fost suficient.
Dar în timp a început să simtă durere când se uita la desen. Şi durerea pe care o simţea creştea încet-încet. Şi-a dat seama că trebuie să se depărteze de el.
Dar nu putea. El era tot timpul lângă ea. Era legat de ea. Şi ea nu se despărţea de desen. Dimpotrivă, cu cât trecea mai mult timp, cu atât părea şi mai legată de desen. Şi atunci, băiatul a strâns din dinţi şi a îndurat. Pentru ea, făcea orice.
La un moment dat, nemaiputând să îndure, băiatul a luat-o de mână, s-a uitat în ochii ei şi i-a spus prin ce trecea el. I-a explicat că desenul nu îi face bine. Şi a sfătuit-o să lase desenul deoparte. I-a spus ca s-ar putea ca la un moment dat să îi facă şi ei rău.
Atunci ea a răbufnit! Şi-a smuls mâna din mâna lui, a făcut un pas în spate şi a început să îi arunce cuvinte grele. L-a acuzat că e egoist şi că nu se gândeşte cât de mult îi place ei desenul. A ţipat la el şi s-a răcit atât de mult, că a întunecat toată casa.
Atunci el a lăsat capul în jos, a înghiţit în sec, a oftat o singură dată, s-a muşcat de buze, a ridicat privirea, i-a zâmbit şi şi-a cerut scuze. A întins mâinile spre ea şi i-a spus că ea contează prea mult pentru el şi că dacă ei îi place aşa mult desenul, poate să îl păstreze. Şi-a cerut scuze, deşi ştia că nu greşise cu nimic.
Ea s-a uitat încruntat la el, dar s-a apropiat şi i-a spus îmbufnată că îl iartă, dar să nu mai facă aşa.
Durerea lui a continuat să crească. Dar el a continuat să îndure. Uneori, trebuia să se ascundă de ea ca să îşi poată ostoi durerea pe care i-o provoca desenul. Atunci strângea buzele şi închidea ochii, îşi prindea capul în mâini ca într-o menghină şi strângea atât de tare că uneori simţea că o să şi-l spargă singur. Şi timpul a mai trecut...
Într-o dimineaţă, el s-a trezit scuturat de ea. A deschis ochii şi a văzut-o plângând şi strigând la el să o urmeze. S-a ridicat din pat şi când s-a uitat în locul unde stătea de obicei desenul, s-a cutremurat... Nu mai rămăsese decât un mic morman de cenuşă.
Ea s-a trântit în genunchi lângă micul morman. Cu lacrimi mari în ochi, îşi trecea câte un deget prin el, căutând parcă desenul.
El s-a uitat trist la ea, apoi a ridicat privirea spre geam. Cele câteva raze care apucaseră să intre în camera l-au încălzit şi i-au deschis privirea. Îi trecuse durerea. Acum dacă desenul nu mai era, nu mai simţea înţepăturile de până atunci.
Ea în schimb era distrusă. El o vedea şi o simţea cum suferă după ce îşi pierduse desenul la care ţinea atâta. Şi-a dat seama că avusese dreptate. Suferiseră amândoi din cauza desenului. Şi atunci ceva s-a rupt. Privirea lui calmă şi atentă s-a transformat în cea a unui animal sălbatic.
S-a apropiat de ea şi a lovit-o. Şi a lovit-o până când i-au amorţit mâinile şi i s-au uscat lacrimile pe faţă.
Şi a fost doar prima dată... A fost doar prima dată când din cauza ei au suferit amândoi. A fost doar prima dată când a pedepsit-o cel care rămâne
Al vostru, Andrei...
Mă înclin...

Partea I

Prin ploaia deasă şi rece, îşi trage picioarele unul dupa altul, îndreptându-se deloc convins spre casă. Ţine capul în jos şi mâinile încrucişate pe piept. Înăuntru, umbra mică şi diformă se încălzeşte încet şi îl încalzeşte şi pe el în acelaşi timp.
Nu îşi aduce aminte a câta oara e când o chinuie aşa. Mergând agale încearcă sa numere.
Ajunge acasă şi se întinde ostenit să se culce.
Atunci ea îl simte şi coboară încet din pieptul lui. Sare din pat şi merge să îşi aprindă o ţigară. Cândva demult privea obiceiul fumatului cu silă şi dezgust. Dar după prima bătaie, mai mult din nepăsare, şi-a aprins o ţigară. A fost suficient.
Îşi pune şi un pahar de alcool. Îl priveşte amuzată şi îşi aduce aminte dezamagită că nici obiceiul ăsta nu îi stătea in fire… cândva… Dintr-o mişcare scurtă, îl dă pe gât. Îşi mai pune unul.
Se aşaza pe un fotoliu moale în faţa patului în care băiatul ei doarme îmbracat, ud, cu picioarele la piept şi mâinile strânse în pumn sub bărbie. Câteva raze de lună intră timide prin spaţiul mic lăsat de draperie şi îl luminează.
Ea îl priveşte cu milă şi dragoste dar şi cu neîncredere. Ştie că sunt indispensabili unul altuia. Dar mai ştie şi că povestea din seara asta o să se mai repete.
Oftează adânc, îşi ridică tălpile pe fotoliu şi îşi întinde mâinile pe genunchi. Lumina slabă îi mângâie antebraţele. Se uită la ele şi, sub cicatrici, vede câte două cuvinte pe fiecare în parte. Aceleaşi două cuvinte. Primul crez; şi cel mai important.
Când era micuţă, îşi tatuase de una singură vorbele în care credea cu cea mai mare putere: Carpe Diem. Şi le tatuase pe ambele mâini, ca să nu le uite vreodată.
Când era mică, a luat un cuţit cu vârful mic şi cu grijă aproape părintească îşi gravase cele 4 cuvinte. Apoi merse mandră la băiat şi i le arătă. El zâmbi complice, îi facu cu ochiul şi o strânse la pieptul lui. Era fericită.
Acum le pipăie. Simte cicatricile. Scrisul s-a pierdut undeva sub ele. E acolo, dar nu se mai vede aproape deloc. Grija cu care le-a scrijelit când fusese mică nu însemna nimic în faţa furiei cu care o lovea el.
Zâmbeşte amar. Crede în continuare cu tărie in cuvintele alea. Dar tot ele i-au adus suferinţă. Ele i-au facut pe amândoi sa zâmbească. Şi pe ea, şi pe băiatul ei. Dar tot ele l-au facut pe el să se transforme în monstrul cu ochi injectaţi, dinţi încleştaţi, lacrimi reci şi furie nemăsurată care i-a cauzat ei atâtea răni.
Ridică furioasă privirea către el. Dă pe gât şi al doilea pahar de alcool dintr-o înghiţitură, apoi îşi şterge cu dosul palmei picătura care i se scursese încet dintre buze. Mai trage cu sete un fum din ţigară, o aruncă pe jos şi o striveşte cu talpa goală, ţâşnind în picioare.
Dă drumul paharului şi strânge pumnii. Carpe diem!
Ţintuieşte cu privirea silueta neajutorată a băiatului. Vrea răzbunare. Acum! Acum, când e slabit. Acum, când nu se poate apăra.
Începe să tremure şi se apropie încet şi apăsat de pat. Lumina palidă a lunii îi reliefează trupul strivit şi rănile chinuitoare.
Ajunge lângă pat şi întinde mâinile spre silueta chircită de oboseală a băiatului. Respiră adânc şi apăsat, iar mâinile îi tremură. Acum!
Se întinde furioasă spre el dar se opreşte la fel de brusc. Îşi dă seama ca nu ştie cum să se răzbune. Într-o fracţiune de secundă realizează că e prea mică şi neştiutoare. Ce i-ar putea face lui? Şi chiar dacă i-ar face ceva, oare nu o va durea-o pe ea mai tare ca pe el? Nu îi poate face nimic.
Înmoaie mâinile, care cad neputincioase pe lângă corpul ei diform. Coboară capul, se întoarce către fotoliu, face doi paşi şi se tranteşte la loc.
Ridică cu greutate picioarele la loc pe fotoliu, încrucişează mâinile pe genunchi, pune fruntea pe ele şi începe să suspine încet.
Plângând, adoarme şi ea. Şi în odihna ei, speră că el mâine o să fie din nou cel pe care îl ştia de mult. Să fie mai bun.
Deocamdată, el rămâne
Al vostru, Andrei…
Mă înclin…

Eu am capul in sapte parti. Asa a fost de cand ma stiu si sunt slabe sansele sa se schimbe ceva in urmatoarea perioada...
Nu stiu de unde vine. Dar imi asum felul meu de a fi si actionez in consecinta.
Totusi, anumite chestii mi s-au insurubat sanatos in creier si nu cred ca o sa le scot vreodata. Si nici n-as vrea, sincer.
Una dintre ele e ca la un moment dat, cand o sa ma linistesc si eu, vreau sa am casa mea. Casa, nu apartament! Si amenajarea interioara a respectivei o sa fie in proportie de 90% in grija domnisoarei langa care o sa traiesc. Faca ce vrea din casa aia! Important e sa se simta ea bine si sa faca in asa fel incat si eventualilor nostri copii sa le fie bine acolo. In momentul ala, invariabil o sa imi fie si mie bine.
Am zis doar 90% totusi... Ce e cu restul de 10%? Pai e simplu. Asa cum ar putea sa confirme cateva persoane, tin foarte mult la un anume aspect. Mai precis, ca vreau subsol. Sau demisol, ma rog, ce-o fi... Si aici e locul meu. Camera de la subsol sa fie refugiul meu.
Si asta vreau sa-l amenajez cum imi place mie. Nimic fastuos (sau asa imi place mie sa cred): un bar mic undeva in colt, cu un frigider pentru alcool si multe pahare de multe feluri, o scobitura direct in pamant unde sa incapa cateva sticle de vin, cateva fotolii mari si comfortabile, un proiector pentru filme si o masa de biliard in mijloc. Simplu. La obiect.
Gandirea asta o am de ceva timp si nu s-a schimbat prea mult de-a lungul vremii.
Dar acum (10 minute) mi-am dat seama de inca ceva. Si anume, ca locul asta o sa fie si locul in care o sa imi vars si bucurii si tristeti. Si realizari, si neimpliniri. Si visare, si realitate. Si toate in scris.
Iar scrisul - am realizat adineauri - nu se poate face decat la intuneric si racoare. Intuneric insemnand fara lumina naturala, iar racoare insemnand fara caldura directa a soarelui. Doar o foaie si un pix (sau un computer), casti cu muzica, un pahar macar pe jumatate plin, destule tigari. Cam atat. In rest, imi place sa ma afund in gandurile mele si sa nu am nimic care sa ma perturbe si sa fiu lasat in pace sa zgarii cuvinte pe o foaie.
Spun toate astea pentru ca in momentul de fata, soarele asta netrebnic insista sa ma deranjeze de la conceptia unui al treilea episod din ciclul "Sine Qua Non"... Episodul unu il aveti mai jos iar episodul doi asteapta cuminte sa fie postat...
In aceeasi ordine de idei, mi-a revenit inspiratia. Si o sa imi dau seama abia peste vreo luna daca asta e de bine sau de rau...
Pana atunci, asa cum probabil deja stiti, raman
Al vostru, Andrei
Ma inclin...

E noapte. Si e frig. Si ploua. Vantul rece si taios smulge frunzele din copaci si le azvarle cat colo...
Intr-un parc vechi si parasit, pe o banca tocita, sub un felinar care abia mai palpaie cateva raze de lumina, o umbra mica plange si tremura.
Nu ajunge cu picioarele la pamant si le lasa sa atarne grele spre pamantul mustind a apa rece. Isi tine palmele intre genunchi si incearca sa le incalzeasca. Frigul i-a intrat in tot corpul si acum ii provoaca episoade de tremurat violent, care o zguduie din toate incheieturile. Ploaia rece o loveste in continuu si simte fiecare picatura ca o intepatura de briceag.
Plange incet si ofteaza din cand in cand. Iar cand incepe din nou sa tremure, urla din toti rarunchii si isi inclesteaza palmele una de cealalta ca intr-o rugaciune deznadajduita la care nu a primit vreodata raspuns. Dupa ce tipa, se uita speriata de jur imprejur. Ii e teama sa nu vina dupa ea.
La un moment dat, felinarul se aprinde putin mai tare si ne arata o creatura diforma, stand cu palmele intre genunchi, pe banca tocita.
Candva, demult, era de o frumusete rara. Radia de fericire si pofta de viata. Privirea ii era calda si patrunzatoare. Avea o mimica jucausa, aproape copilaroasa. Si era legata pe vecie de un baiat simplu care avea grija de ea si o crestea cum stia el mai bine.
Baiatului ii era de nelipsit. Si asta se vedea in grija pe care i-o purta si in caldura cu care se purta cu ea.
Dar la un moment dat, ceva s-a schimbat.
Ea a vazut ceva ce i-a placut mult si s-a apropiat sa vada mai de-aproape. Dar nu era decat o naluca. Si cand s-a intors la baiatul ei, el nu mai era acelasi. N-a mai primit-o inapoi cu aceeasi caldura. S-a uitat la ea cu privirea unui animal salbatic si a lovit-o. Si a continuat sa o loveasca. Si nu s-a oprit decat in momentul in care i-au amortit mainile si i s-au uscat lacrimile pe fata.
Ea a indurat corvoada strangand din dinti, dar incapabila sa inteleaga cu ce a gresit... S-a facut mica sub loviturile lui si a strans din dinti si din ochi la fiecare impact. Nu simtise pana atunci o asemenea durere. Cu ochii inchisi, isi auzea baiatul plangand, urland si gemand la fiecare lovitura pe care i-o dadea. Cand s-a terminat calvarul, a ridicat privirea. L-a vazut pe baiat intr-un colt al camerei, oftand si tremurand. Apoi s-a uitat in jos si s-a vazut acoperita de rani. A facut ochii mari. A incercat sa isi atinga ranile, dar durerea era prea mare. Atunci a schiopatat pana la baiat si s-a cuibarit la pieptul lui. El a primit-o inapoi, dar nu a mai fost la fel. Din ziua aia, ceva se schimbase. Si ea nu putea sa inteleaga de ce.
Timpul a trecut... si ranile ei s-au inchis, dar au ramas cicatrici mari si urate.
Si el a lovit-o din nou. Nu o singura data. Dar de fiecare data cu aceeasi ura si deznadejde. Si ea a indurat. De fiecare data cu aceeasi nelamurire. Si de fiecare data, se intorcea la el. Nu putea trai fara el si vedea ca nici el nu poate fara ea. Si atunci, de ce o lovea? Cu ce ii gresise?
In timp, sclipirea din privire a murit sub loviturile nemiloase pe care le primea la intervale regulate. Iar corpul i s-a acoperit de urme. La inceput rani mari sangerande; apoi cicatrici urate si palide.
La toate astea se gandea si acum, cand statea singura si zgribulita, sub ploaia rece.
Fugise. Dupa toate cate indurase, in timpul unei batai s-a ridicat si a fugit. Si a fugit pana cand i-au obosit picioarele. Si a plans pana cand a ramas fara lacrimi. Si a fugit si a plans in continuare.
A cautat un loc ferit, pe care sa nu il stie nimeni. Si acum simte cum i se scurge sangele din rani. Atat din cele noi, proaspete, cat si din cele vechi, redeschise de lovituri. Si plange. Si doar sangele si lacrimile o incalzesc. Dar prea putin.
Candva avusese vise frumoase. Acum nu mai are...
Acum nu mai are nimic. Doar rani. Si mai noi, si mai vechi.
Se gandeste la tot. Si iar simte ca incepe sa tremure. Si o doare. Si incepe sa urle din nou. De data asta insa, ridica privirea in sus si tipa din toate fortele. "De ceee....?"
Incepe sa respire adanc si sacadat, ostenita pana peste poate.
Se uita pierduta in stanga si se cutremura. Vede o silueta in intunericul furtunii si face ochii mari.
Se culca pe banca, isi strange picioarele la piept si incepe sa ofteze incet.
Aude pasi. Si pasii se apropie de ea si la un moment dat se opresc.
Ridica incet capul si isi vede baiatul stand pe banca la picioarele ei. Are capul cazut. Cu barbia in piept si mainile stranse ca de rugaciune intre genunchi. Din ochi ii curg lacrimi mari, iar de pe palme inca i se scurge sange. Sangele ei.
Il uraste! Si simte ca si el o uraste pe ea!
Nu poate trai fara el. Si stie ca nici el nu poate trai fara ea.
Nu intelege. Si stie ca nu o sa inteleaga vreodata...
Isi sterge incet lacrimile, se ridica in fata lui si ii pune o mana pe capul plecat.
El se cutremura si isi sterge repede lacrimile.
Ridica privirea spre ea si o priveste atent.
Se ridica si el si desface mainile. Ea se uita la pieptul lui si vede gaura mare cu margini zdrentuite si sangerande unde ii era ei locul.
El o ia, o pune la loc in piept, isi acopera rana cu mainile si pleaca incet spre casa, incet, cu capul in pamant...
Si ramane
Al vostru, Andrei...
Ma inclin...