Blog

Nu mai țin minte dacă a fost dragoste la prima vedere sau ceva ce am învățat să apreciez și să admir în timp, cert este că sunt înnebunit după biciclete. Nu am avut multe, numai vreo 4, de la primul Pegas, pe când nici nu știam încă să tastez, la creatura cu care mă plimb zilele astea și care nu mai are idei cum să-mi facă felul, fiecare însă marcând câte o perioadă din viața mea și însemnând ceva cu totul și cu totul deosebit pentru mine. De ce-mi plac atât de mult? Pentru ceea ce-mi oferă.

Pentru mine bicicleta este ideală când trebuie să ajungi dintr-un punct A într-un punct B care nu-s chiar față în față. Îți oferă o poziție de călatorie comodă și te ajută să ajungi la destinație mai repede decât pe jos. Dar, spre deosebire de ceva motorizat, bicicleta nu face totul pentru tine, trebuie să parcurgi drumul prin forțe proprii. Ea doar îți oferă un sprijin, un ajutor să atingi mai repede și mai ușor ceva ce ești capabil să faci și singur, și astfel nu-ți răpește satisfacția unei realizări personale; dimpotrivă, îți oferă posibilitatea de a ajunge mai departe decât ai putea vreodată singur. Iar pentru cine se încumetă să o ia la un drum mai lung, experiența va fi garantat una memorabilă.

Dar o bicicletă nu este o simplă unealtă. Și cu un ciocan poti face (și desface) lucruri de care nu te-ai putea atinge cu mâinile goale. Pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să alegi una potrivită ție, o bicicletă presupune atenție și responsabilitate. Dacă nu înțelegi cum funcționează și nu ai grijă de ea, te va lăsa când ai nevoie mai multă, pentru că atunci o vei solicita mai tare. Ajunsă într-o stare deplorabilă, te va răni, poate chiar foarte grav. Dacă nu o neglijezi însă, și nu e deloc dificilă mentenanța, nu vei avea probleme majore ci doar momente de neuitat.

Acesta este numele unuia dintre blogurile mele anterioare. Scopul lui măreț era de a-mi servi ca jurnal pe drumul meu de la adult iresponsabil la cel cu drepturi depline. Viața i-a fost scurtă, însă, pentru că n-am știut niciodată ce să scriu. Urma să realizez mult mai târziu și de ce. Un mare secret, pe care toți îl știu, dar nimeni nu-l zice - nu e nimic altceva decât marketing pentru ego.

Toate greșelile și prostiile pe care le faci, acum se numesc experiență. Tâmpeniile care ți se întâmplă - provocări. Încăpățânarea de a-ți urma visele - dorință puternică. Abandonarea acelui drum - tărie de caracter. Un compromis între ce vrei să faci și ce trebuie să faci - seriozitate. Insensibilitate la pierderi, un zid în jurul sufletului tău construit din eșecurile anterioare - maturitate. Și așa mai departe...

Aproape nimic nu se schimbă, de fapt. Singura excepție este presiunea socială - ai o anumită vârstă de acum, se presupune că știi ce trebuie să faci. De unde afli și cum te descurci e numai și numai problema ta.

Buimac mă uit la ceas, dar nu-mi spune nimic. Încă n-a sunat, totuși, mai am timp.

Acum trei zile părăseam lumea aceasta. Un obicei de-al meu mai vechi pe care-l pierdusem până în primăvară. Hopa sus în primul tren pe care-l pot lua către o altă lume și nimeni nu mai știe nimic de mine câteva zile. O plăcere vinovată, bagajul meu fiind în mare parte griji și probleme nerezolvate. Majoritatea însă rămân în urmă pe drum în timp ce eu desfac cu viteza rapidului o nouă cutie de bomboane de ciocolată. Uneori dau numai peste gusturi amare, pentru că n-am îngrijit-o bine sau o vreau pe toată a mea și numai a mea sau mai știu eu ce alte prostii mai fac. De cele mai multe ori însă...

Dacă Shambhala există cu adevărat, aici e. Dacă Nirvana e reală, acum am atins-o. Dar se spune că orice minune durează trei zile, așa că-mi aud telefonul de muncă rupând cu impertinență vraja mai devreme. „Ce faci?” „Dorm.” „Cum, nu ești la muncă?” „Nu, am tura de la 15.” Închid și mă uit din nou la ceas, care rămâne la fel de secretos. Dar tot n-a sunat, încă mai am un pic. Mă uit lângă mine, îi simt respirația. O sincronizez pe a mea și în curând sunt înapoi. Niciodată nu am fost mai sigur de ceea ce-mi doresc pentru tot restul vieții.

Dar nu am voie. Alarma telefonului mă trage de mânecă. Îi întorc spatele, deși știu că e degeaba. Nici nu știu cu cine am vorbit, dar pentru o fracțiune de secundă îmi doresc să fi avut dreptate. Să fi trebuit să fiu pe plantație în acel moment. Să fiu dat afară de acolo și de peste tot, să nu mai am nici un motiv să mă întorc. Să-mi continui această trăire într-o adevărată demență. „O idee foarte proastă!” sună alarma altui telefon. „Calm... Știm amândoi că n-o s-o fac”, o opresc eu.

Pornesc laptopul, îmi confirm că trebuie să fiu la muncă de abia de la 15. Îl bag înapoi în rucsac, împreună cu restul bagajelor. Încerc să mă spăl și să mă schimb în timp ce un pitic mă tot întreabă dacă nu cumva nebunia e că trebuie să fac asta...

Ați urmărit vreodată o pisică dormind? Eu nu mă pot sătura de imaginea asta, e ca un drog. O clipa doar să văd acel chip ce emană liniște și pace pure și inima nu mai știe să bată regulat, respirația o ia razna; mă pierd cu totul, în acel loc, în acel moment și în acel chip. Iar acum trebuie să o trezesc...

Am plecat. E o dimineață frumoasă într-o lume frumoasă. Mă sui în prima mașină, care mă duce la primul tren. Cu bagajul instalat deasupra capului, deschid laptopul din nou. „Sunt sisteme down” mă întâmpină deja cealaltă lume. Mă uit la ceas, 8 fix.

Mai sunt 5 minute până pleacă trenul și realitatea nu mai are răbdare. Am ignorat-o prea mult, chiar dacă nu complet, și tot ce am lăsat pe drum la dus se urcă la întors. O deranjez pe tanti Dido de la jocul ei de Domino din intersecție, o rog să-mi spună ce mai are prin pantofi și mă gândesc să mai scriu ceva pe blog.

O țineți minte pe aia cu „dacă doi îți spun că ești beat...” ? Uitați ce mi-a zis mie o domniță acum un pic de timp:

ea: da, stiu, tu stii cum sa te comporti cu fetele
ea: ea vrea cimpazeu
ea: ...sau mai rau urangutan

Ca după un alt pic de timp, o altă domniță să-mi spună:

ea2: fetelor le place de fapt
ea2: sa li se mai dea si peste bot din cand in cand
ea2: you will have to start being more selfish and evil actually
ea2: nu stiu cat de mult o sa vrei
ea2: ca nah
ea2: esti Theo

So there you have it, după cum ar zice americanul. Se pare că trebuie să mă transform într-un groshtei râgâitor a bere, cu creierul cât micul, și să înlocuiesc apelativul „tânără domniță” cu mult mai atrăgătorul „fah”.

Nu că l-aș fi finalizat pe primul, dar timpul nu stă în loc.

Și tocmai asta e problema. „Trece timpul, trece viaţa/Zboară fără veste”, după cum ne învață versurile unui faimos cântec. O șansă avem să trăim, cum crede fiecare că-i mai bine. Unii o dau pe vicii, alții pe cariere, alții pe familii, alții pe renume șamd. Și nu în ultimul rând, alții sunt descriși foarte bine de versurile unei alte binecunoscute melodii: „Te-ai gândit toată viața cum să faci să fie bine/Asta când toată bucuria a trecut pe lângă tine”. (După cum se poate observa, nu prea avem metafore în program în seara asta.)

Mi s-a mai zis în trecut că mi-e frică de nou, că nu-s foarte deschis sau spontan sau altele de genul. Am preferat să cred că pur și simplu că sunt o fire care nu-și asumă decât riscuri calculate, o urmare a unei mentalități descrisă de (și formată dintr-)o altă melodie de succes, discutată în posturile trecute*. Până, printre multe „gândești mult prea mult” mi-a aruncat cineva și un „nici nu mai știu când te-am văzut ultima dată entuziasmat sau bucuros”. Și mi-am dat seama atunci cu care alții de mai sus mă asemăn. Și care e pasul 2. Care, în cel mai rău caz, nu poate măcar să nu ajute primul pas. Sau poate primul nici nu se poate fără al doilea. De fapt, nu cumva acesta e o reformulare a primului? Sau sunt cât se poate de departe de adevăr și realitate, „rătăcit în visele mele/Ca un copil cu ochii la stele”. Iar încep...




* „Să ai puterea să zâmbești/Văzându-ți părinții cărunți” sunt versurile care mă demontează de fiecare dată când o ascult.

(Postul cu numărul 100, aniversar. Nu pare, dar lucrăm la el de multă vreme. De pe 2009-07-27 de la 13:47, mai exact.)

Vorbim mult si zicem multe prostii. Unele din ele de nepretuit. Prin urmare, o lista cu cateva din cele mai memorabile (adica pe care am fost capabili sa le memoram):

"Da-te-n cablu UTP!"
"Diseara daca am chef, fac la baie"
"Tu pari mai coliparoasa decat mine"
A: "Fata, nici n-ai vazut ca m-am vopsit!" B: "Da, fata, ce culoare?"
A: "Alo?" B: "Nimic, lasa, nu mai vreau nimic, vorbim mai tarziu, pa!"
A: "Ce plina de tine esti!" B: "Dar de cine ai vrea sa fiu plina?"
"Adevarul e ca pentru faza aia ii datorez lui A o laba"
"Pute, pute, da-i caldut"
"Mi se pare ca 1 pica pe 31"
"Oreos sunt un fel de tequila pentru copii. Lingi crema, bei laptele, musti din lamaie... adica biscuite"
"Stii care-i problema cand tragi o basina in doi? Nu poti sa dai vina pe celalalt."
"Din 75 de mii de betivi, tu mi-ai iesit in cale."
A: "Tu vorbesti serios?" B: "Probabil ca da."
"Omul care a renascut mamaia"
"Wanna smell my bubbly sausages?"
"Mai puti a Lenor?"
"A e un fata."

Vi s-au intamplat vreodata zile atat de relaxante si misto incat sa realizati la finalul lor ca v-ati deconectat complet de la rutina zilnica, incat sa simtiti ca parca ati fost plecat intr-un concediu undeva departe pentru atat de mult timp, desi a trecut doar un weekend, in care nici macar n-ati iesit din betoanele orasului? Eu nu ma pot satura de sentimentul asta.

Ceea ce nu-mi place deloc este acel moment imediat cand se termina. Cand, buimac de ceea ce tocmai ai trait, te intrebi daca a fost ceva real sau un semne de schizofrenie, pentru ca tocmai te-ai intors dintr-o alta lume. Si te gandesti cum sa faci sa te intorci la gustul fad al cotidianului dupa un asa ospat.

Si-mi promit mereu un lucru - acesta e sentimentul pe care-l voi atribui mereu cu "acasa" si nu ma voi multumi niciodata mai putin. In vorbele unui mare scriitor, "cine a vazut ielele dansand ramane neom pe viata".