Blog

A început acum două săptămâni, pe când avea Biggy niște rufe la spălat și s-a trezit cu vecina de dedesubt la ușă, că-i refulează totul în chiuvetă.

Pe scurt, că nu eram de față, s-a discutat cu adiminstratora și cu Nea Dorel rezident, s-a concluzionat că e un dop undeva, si s-a pus Nea pe desfundat coloana cu o invenție proprie pe care de abia aștepta să o încerce. La final chiuveta noastră era înfundată.

Am stat așa cam o săptămână, până s-au făcut noi investigații, timp în care ne-am trezit și cu o pată pe tavan (asta era săptămâna trecută). A cercetat din nou Nea Dorel, de data asta cu ajutorul lui Nea Instalatoru', și el vecin de bloc, și a concluzionat că e un dop masiv între noi și vecinul de sus și că e și țeava spartă „undeva”.

Prin urmare pe la mijlocul săptămânii bucătăria noastră a fost desființață și știrbită de un perete pentru a avea acces la țeavă. A fost ca în bancul cu mecanicul ginecolog - prin spărtura făcută la noi s-a înlocuit țeava până la etajul 10 (stăm la opt). Cea veche purta mândră o crăpătură de aproape 50cm, la fel de veche ca și țeava însăși probabil. Sau cel puțin destul de veche cât să aibă marginile mâncate de rugină. I-am făcut și o poză, pentru posteritate, ocazie cu care am reușit să mă închid pe afară.

Neavând clanță, ușa noastră poate fi deschisă din exterior doar cu cheia, care stătea mândră în yală, în casă. De fapt nu eu m-am închis afară, ci „curentul”, care a trântit ușa în cele 30 de secunde cât am ieșit să fac poza. Am reușit să intrăm înapoi în casă până la urmă și s-a testat țeava nouă. Nu mai era semn de vreo o spărtură și nici de vreun dop. Dar eu aveam rămășițele bucătăriei sub ape!

Nea Instalatoru' nu strânsese bine capacul de la apa rece, care zburda acum veselă în toate direcțiile. L-a strâns și ne-a crescut temperatura. Picura țeava de apă caldă acum. Cea din plastic, pe care Nea Dorel încercase să se suie la un moment dat, pentru o poziție mai stabilă.

S-a rezolvat și aia. S-a verificat încă o dată că e totul în regulă. S-a pus peretele înapoi, faianța, chiuveta... Înarmat cu răbdare și draperii să nu văd frumoasa zi de afară m-am apucat de frecat gresia și reamenajat bucătăria. Când m-am apucat de spălat vase, m-am trezit cu vecinul de la 5 la ușă că-i refulează totul în chiuvetă.

Stăteam cuminte pe o bancă într-o după-amiază caldă de toamnă, așteptând să vină senpai, când apare lângă mine un bătrân. Pentru că nu-i pot zice moș. Cărunt, cu barba albă, solid, stătea drept, mai înalt decât mine. Pantaloni și sacou de stofă și-un palton pe deasupra:
- Scuză-ma dar, ce... ce zi e azi?
Cu o surprinzătoare voce răvășită și spitalul în apropiere, m-am gândit că e începutul unei poezii despre boli și pensii. Îi spun că e duminică, pe cel mai neutru ton de care sunt capabil.
- Nu, tu nu te supăra pe mine te rog. N-am vrut... N-am vrut să te deranjez. (încearcă să râdă) De când mi-a murit baba, tot am impresia că-i joi.
Mă uit la el cu mintea complet goală. Toată singurătatea lui e acum și în mine. De mi-aș aminti cum se vorbește, nu aș ști ce să zic. Își mai cere scuze o dată și pleacă spre banca de lângă mine. Își scoate paltonul și se așează.

Nu mai țin minte când le-am văzut prima dată. Nici de când erau acolo n-aș putea zice. Pentru că nu se vedeau decât noaptea, și nici măcar în fiecare noapte. Niște elipse cam de același alb si aceeași intensitate ca Luna, doar că un sfert din dimensiunea ei. Ne-am panicat cu toții inițial, dar cu timpul ne-am liniștit. S-au transformat într-o simplă curiozitate și apoi au devenit ceva obișnuit. Chiar și în nopțile când pulsau calme o lumină ca ele de albă, și difuză, ce ștergea orice culoare reducând lumea la tonuri de gri.

Apoi într-o zi au coborât aproape de sol. Sau din ele, pentru că erau mai mici decât aș fi crezut și mult mai multe. Niște meduze... lemnoase plutind deasupra blocurilor, cele mai mari cam de dimensiunea unui stadion. Spun lemnoase pentru că tentaculele asta-mi păreau a fi, crengi de copaci. Lungi, noduroase, întortocheate și aproape uscate. Iar clopotul părea și el dintr-un pamant de pădure de jur împrejur, cu partea superioară acoperită în mare parte de un strat de mușchi. Iar sub clopot, bezna de care ne privau în unele nopți. Ce ciudat. Și complet opus de cum mi le imaginam.

Și iar ne-am panicat cu toții.

Miercuri a fost concert Morcheeba la Sala palatului. Nu am fost, pentru că miercuri am aflat și eu. Nu cu prea mult timp în urmă mai aflasem și de concertul Iris de pe 21 noiembrie. Mirat de aceste scăpări grave, mă întreabă Biggy îngrijorat ce s-a întâmplat pentru că de obicei eram la zi cu astfel de informații. Îi dau dreptate și încep să analizez situația.

Răspunsul vine destul de rapid - nu mai socializez aproape de loc. Informațiile astea îmi veneau de obicei pe cale orală de la unul, altul iar în ultima vreme nu-mi trebuie toate degetele de la o mână pentru a număra pe cei cu care mă conversez regulat. Soluția vine și ea la fel de rapid, de la Biggy: „Fă-ți cont pe Facebook.”

Dap. Asta era veriga lipsă. Vrei să mai cine ce/cum mai mișcă, ți-l adaugi în lista de prieteni (sau cum s-o numi) pe Facebook. Vrei să știi cum îi mai merge pe la muncă? Adăugă-l și pe LinkedIn. Dar oare cum se mai simte? Păi citește-i blogul. Ah, vrei să știi cum se simte în acest moment? Abonează-te pe Twitter. Și de vorbit, când mai vorbiți? Care din voi gândește „păi îl am în lista de mess”? Probabil cam pe acum afișezi un zâmbet care parcă nu-i al tău.

Nu i se pare nimănui îngrijorător că riști să dispari pentru cei din cercul tău dacă nu ai cont pe un site anume? Ubicuitatea Internetului a început de mult să fie esențială aparteneței noastre la diverse grupuri sociale. Și nu e vorba doar de simpla prezență pe net. Degeaba încă am eu cont pe hi5 (atât de în urmă sunt), dacă nu-s pe Facebook. Pe mine, ca individ ce trăiește și se susține din calculatoare, mă sperie fenomenul ăsta. Dacă brusc dispare ITul (să nu uităm „profeția” lui Einstein referitoare la următoarele războaie mondiale), eu mor de foame. Dar care va fi efectul asupra întregii societăți?

Poate sunt eu depășit. Sau poate chiar nu e OK ca toate aceste tehnologii care permit unor străini să afle mai multe decât ești conștient despre tine contribuie în același timp la de-personalizarea relațiilor interumane. Eu încă prefer să-i sun pe ai mei să le povestesc un eveniment și să le arăt pozele când mai dau pe la Brăila, completând atunci cu cine știe ce detalii, decât să le urc pe undeva pe net cu diverse comentarii, să le vadă și ei.

Nu-i așa că vă era dor de o poveste de la metrou? Sper să nu vă dezamăgesc, pentru că povestea de astăzi era deja începută când m-am urcat eu. Era spre final, chiar:
- Și m-am uitat atunci la el și i-am zis: „Cum să pot să zâmbesc când știu cu cine s-a însurat băiatul meu?”
Hopa, ia să vezi că-i curvă.
- Că-i vai de ea, n-are nici un ban!
Deci nu-i curvă, doar profitoare.
- Știi cât a luat salariu luna trecută? Și cu tăierile astea de acuma, i-au dat 6 milioane în mână. A venit la mine într-o zi, bucuroasă că a găsit niște cizme noi care-i plăceau LA REDUCERE și a dat numa 800 de mii pe ele.
Ăsta a fost momentul în care nu m-am mai putut abține și m-am întors să văd de unde se aud toate grozăviile astea. O tanti care încerca să pară doamnă. Doar că „rădăcinile” de cam un deget, pe alocuri gri, pe alocuri brunete, ale unui păr încercat blond, o mână cu vreo 3 inele și 6 brățări de aur, cealaltă cu cam tot atâtea accesorii dar de argint (sau aur alb?) precum și masa lor totală la gât îmi inspirau cu totul altceva.
Partenera de conversație pregătește atunci un gol de onoare al norei „sărăntoace”.
- Auzi, da ori îl mai și fură?
- Ah, nu. Măcar atât are și ea, că-i cinstită!
Cred că singurul motiv pentru care nu i-a ars nimeni una zdravănă în acel moment e că nici o persoană din jurul ei nu voia să dea dovadă de un așa tupeu și așa o nesimțire. Nu-i frumos să tragi cu urechea la conversațiile altora.

De ce ți-e frică? De eșec? De ghinion? De succes? De fericire? De tine? De libertate? De gratii? Că sună prea pompos? Sau prea banal? Prea copilăresc? De dezamăgire? A ta sau a lor? Că ar trebui să fie așa sau altfel? Că se va repeta trecutul? Sau că va fi ceva nou? Că o să cazi? Că o să te rătăcești? Sau că o să te găsești? Că n-o să-ți placă ce-ai găsit? Că n-o să-ți mai pese? Că nu vei mai găsi altceva la fel? Și nici mai bun? Și nici mai rău? Că va trebui să alegi? Că-ți pui prea multe întrebări? Că nu le pui pe cele bune?

În ultima perioadă am întâlnit și reîntâlnit multă lume. Lume de toate formele, dimensiunile, personalitățile și alte proprietăți care dau bine într-o enumerare. Mai simpli, mai complecși, mai complexați. Mai buni, mai răi, mai răsăriți, mai rătăciți, mai speciali sau mai de nimic. Fiecare cu povestea lui, cu alegerile lui, cu fricile lui. Trăind viața pas cu pas cu pas.

Adică nu vreau să-mi mai fie frică.

Următoarea modificare va fi asupra votului. Acesta nu va mai fi un drept, ci va deveni un privilegiu, cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna. Și va fi separat pe categorii – agricultură, economie, educație etc. Fiecare persoană care vrea să contribuie la acest proces decizional va trebui întâi să demonstreze că știe despre ce e vorba în propoziție. Va susține un interviu pentru fiecare categorie (minister, de fapt) pentru care dorește să poată vota, interviu care nu va fi nici de departe un simplu protocol. Nu vreau să mai avem miniștrii, primari ș.a.m.d. analfabeți doar pentru că au dat gratis mici și bere într-un weekend. De asemeni se vor identifica acele categorii care ar putea constitui un conflict de interese și nu se va putea acorda unei familii (rude de grad I-III) autorizații de vot pentru două sau mai multe categorii conflictuale.

Astfel, cei care autorizează populația pentru votare capătă o putere destul de mare, și prin urmare și gradul lor de încredere trebuie să fie destul de mare. Așa că orice suspiciune de favoritisme, înțelegeri pe sub masă sau mai știu eu ce vor duce automat la anularea tuturor autorizațiilor eliberate de persoana suspectată precum și interzicerea inculpatului și a rudelor de gradul I-III de a mai vota sau acorda autorizații de vot vreodată. Rudele de grad III își vor putea recăpăta totuși autorizația după o anumită perioadă (nu am stabilit cât de lungă încă) în urma unui nou interviu.

O măsură destul de cruntă care ar putea fi exploatată în jocuri politice. Prin urmare îmi voi băga coada în fiecare astfel de caz pentru a stabili verdictul. În caz de nevinovăție, toți cei care au contribuit la înscenare vor fi spânzurați de unghii, pleoape, sâni/testicule, degete de la mâini și picioare (nu toate o dată, ci pe rând, câte 2-4), urechi, nas șamd alături de cei care fumează sau scuipă în lifturi sau sparg semințe în public și scuipă cojile și/sau le dau pe jos.

După acordarea autorizațiilor de vot, cei astfel privilegiați își vor putea alege reprezentanții. Și acum vor fi siguri de alegerea făcută, pentru că atât ei cât și candidații vor vorbi aceeași limbă și nu se vor mai putea câștiga alegeri cu promisiuni vagi și cifre exagerate. Odată aleși miniștrii șamd, vor putea începe luptele. Nu la propriu, deși ar fi interesant de urmărit și ar ajuta și PIBul dacă s-ar organiza pariuri, ci la figurat, prin proiecte de legi și toate cele care să îngrijească și protejeze alegătorii lor în măsura permisă de echilibrul la care se ajunge.

Nici n-am zis tot dar sună bine, nu? Și deja ați uitat că de undeva de sus vă păzesc cu fierul încins, de abia așteptând să călcați strâmb. Mai degrabă un arbitru decât un tiran. Și partea cea mai frumoasă e că nici nu e nevoie de ceva spectaculos ca acest scenariu să devină realitate. Tot ce trebuie să facă fiecare este să-mi recunoască autoritatea. Imediat ce am majoritatea de partea mea, am și început meciul.

După toată polologhia asta, se presupune că am o soluție, nu? Bineînțeles. Și nici măcar nu este una nouă, ci are cel puțin 8 ani vechime. Este desigur vorba de PTD - Partidul Totalitarist Democrat, al cărui unic membru (și fondator) sunt. Conceptul este destul de simplu: Cu un nume (cât și prenume) predestinat, nu trebuie decât să mă recunoașteți ca noul vostru conducător suprem, să credeți întâi în mine și apoi în orice altă zeitate/ființă supremă/prieten imaginar/grupă alimentară doriți și să vă bucurați de noul stat democratic pe care vi-l ofer.

Cum vine asta? Păi e simplu. Principiul de bază, majoritatea decide, rămâne în continuare, dar îmi rezerv dreptul de a anula orice decizii care nu mă coafează sau de a impune altele. Deci tot ce aveți de făcut e să vă jucați frumos, și cu timpul nici n-o să-mi mai observați prezența. Totuși, vor fi câteva schimbări la început, pentru a mă asigura că pornim cu dreptul.

În primul rând voi schimba imnul. Îl știm cu toții pe cel curent și nu cred că trebuie să intru în detalii de ce avem nevoie de unul mai de actualitate. Și nici că surprinde pe cineva când spun că noul imn va fi „Paraziții - Fii pregătit” nu cred.

De asemeni, voi schimba și stema. Apreciez semnificația celei curente, dar mi se pare redundant să apară acvila de două ori. Și nici prea impunătoare nu e. Vreau astfel să aduc înapoi stema Regatului. Îmi place la nebunie ideea arborelui vieții și imaginea acelor lei. Poate se găsește loc și pentru niște tigrii. Să fim siguri că înțelege lumea despre ce e vorba. Păstrez sabia și sceptrul, dar în locul crucii voi pune coloana de fum a unei narghilele. Să fim siguri că înțelege lumea despre ce e vorba. Iar motto-ul va suferi și el o mică transformare, în „Nihil Sine Theo”. Să fim siguri că înțelege lumea despre ce e vorba.

În același timp voi interzice criza și kitschul, iar mass-media va răspunde pentru mesajele transmise. Nu va fi nici o cenzură, ci doar voi obliga presa, televiziunea ș.a. să prezinte mult mai detaliat decât acum grupul de audiență căruia se adresează fiecare articol, reportaj și emisiune și care ar trebui să fie ideea expusă. Adică Taraf TV&co vor putea emite în continuare nestingherite, dar vor trebui să fie mai expliciți decât „genul emisiunii: divertisment”.