Blog

Citeam acum câteva săptămâni despre un liceu cu rata de promovare a bacalaureatului 0%. Adică au picat toți. Țin minte că-mi zicea mama ceva asemănător și despre liceul la care predă sora mea, nici acolo prea mulți absolvenți, să nu se facă de râs în fața celorlalți colegi. Deci am putea trage concluzia că numărul lor este în creștere.

Trebuie să ținem cont însă că aceste minți eminente se împart în două categorii. Cei despre care vorbeam în postul trecut și cei pentru care școala nu înseamnă mare lucru pentru că au stat și vor sta în continuare pe banii și firma/firmele părinților. Iar cei din urmă nu sunt o amenințare, dacă ar fi să ne luăm după Darwin. Toate puștoaicele care preferă clubul față de tema la română sunt de fapt viitoarele bibaduze la care făceam referire data trecută, făcute poștă pe litoralul românesc pentru o shaworma cu de toate de către toți cocalarii pentru care menținerea frezei gelate era treabă mai importantă decât ce zicea aia de istorie. Finalul invariabil al acestei povești fiind desigur în stâlpul de la colț cu mașina nou nouță primită de la tăticu', să-i treacă supărarea că nu i-au dat notă de trecere idioții.

Ceilalți însă... O fi numărul lor în creștere, dar nu cu foarte mult, zic eu. La urma urmei se mai taie unu, se mai împușcă altul, se ține cât de cât sub control numărul populației. Totuși procentul lor crește mult mai repede. De ce? Pentru că „eu plec și nu mă mai întorc până dispar ăștia”. De câte ori pleacă unul, procentul crește deși numărul e același. Mișto, nu? Nici nu trebuie să mai facă ceva, ne batem singuri. „Păi ce pot să fac eu singur?” Câți am auzit-o pe asta? Câți am zis-o pe asta? Și oare sora mea de ce nu se resemnează cu aceeași întrebare?

Ziceam de ea că e profesoară. Iar din punctul meu de vedere are un dar. Când era clasa a XIa a ajutat un copil să intre la unul din cele mai bune licee din oraș - m-am dus la examenul de istorie de la capacitate doar cu ce mi se predase la clasă și cu ce lucrase ea cu mine. Și-am luat o notă mare. Sărim 10 ani mai târziu și o găsim predând engleza la clasele mici la un liceu mai... puțin bun din oraș. Dar nu e genul de profesoară care vine și-ți vorbește plictisită despre tipurile frazei condiționale, îți verifică tema copiată în pauză și pleacă la următoarea clasă. Și nici genul care ia șpagă la examen. Dimpotrivă, e genul de profesoară care-și cumpără multifuncțională pentru a avea materiale pentru toată clasa, care caută cu orele și zilele informații cu care să mențină interesul copiilor și care-și duce elevii la diverse evenimente din străinătate cu lucrări făcute de ei. E genul de profesoară care, atât cât poate, le arată celor din acel liceu că se poate și altfel. Iar pentru asta are toată stima și toată admirația de care sunt capabil, cu atât mai mult cu cât eu n-am fost în stare să termin modulul pedagogic în timpul facultății.

Dar din păcate, nu toți suntem capabili de așa ceva. De multe ori am auzit pe cineva spunând „ar trebui cineva să...”, dar nimeni n-are curajul să spună „eu o să...” Și pe bună dreptate, cu toții avem acel instinct de auto-conservare care nu ne dă voie să facem ceva necugetat, ci așteptăm să facă alții pentru noi. Eu unul știu că n-aș fi în stare, cât timp mai au ai mei nevoie de mine. Poate din punctul acesta de vedere au dreptate cei care spun că ne merităm soarta (deși n-au nici un drept s-o spună cei care au plecat fără să se uite în urmă, din motive deja prezentate). Și e păcat. Din aceleași motive pentru care îmi pare rău că a trebuit în postul anterior să generalizez cretinăția mass-mediei. Pentru că există și excepții, care merită mai mult. Mult mai mult.

Pe la începutul lunii Mihai Bendeac anunța că își închide blogul. Voia să facă o diferență, să participe la schimbarea situației în mai bine, dar și-a dat seama că a pierdut când un prieten de-al lui a fost amenințat cu arma pentru că i-a rugat pe unii să dea mai încet maneaua. A zis că va pleca din țară cu prima ocazie.

Astăzi citeam un articol cum un grup de 9 persoane și-au luat bătaie într-o terasă din Eforie Nord care oficial a fost demolată la începutul sezonului. Comentariile la articol - deja clasice: „voi sunteți de vină că nu v-ați informat înainte”, „voi sunteți de vină că tot mai mergeți pe litoralul românesc”, „românii își merită soarta”, „am plecat și nu mă mai uit în urmă, o să mă întorc doar când se vor plimba covrigii cu câini în coadă pe stradă”.

Noah, hai s-o rezolvăm repede pe asta cu litoralul românesc. Pentru cui încă nu-i e clar, e plin de bășini. Iar banul gros vine de la bășinile astea care-și hrănesc bibaduzele cu apă de la chiuvetă servită la 10-15lei paharul cu umbreluță. Iar bășinile astea nu vor să fie trase la bulgari sau greci pentru că nu le pot mirosi toma de acolo pârțurile care au rămas acasă la spart floare și bostan la scară. Mai ales dacă-i mai ieftin.* Și pe lângă asta mai sunt și din'ăștia ca mine care se duc la mare doar cu weekendul, dar care n-au de unde mașină și nu-i încălzește cu nimic 8 ore de tren spre Varna, cu sosire după-amiaza, când pot foarte bine să ia maxi-taxi spre Constanța și să fie pe plajă când de abia și-a făcut prezența și soarele.

Totuși, că sunt mai mulți ca noi nu pot să o cred. Du-te la un semafor, fă un sondaj și o să găsești destui amatori de rock și house. Dar ciulește urechea și o să auzi maxim o manea. Întoarce-te seara pe jos acasă cu prietenii la o carte și narghilea. Îl vezi la un colț de stradă - el e singur, voi traversați pe partea cealaltă. Ne-au făcut la psihic. Muzica lor ne întrerupe, incultura lor de dezarmează, prostia lor de îngenunchează. „N-ai cu cine.” Valorile lor sunt altele, prioritățile la fel. Pentru ei nu contează bunul simț, nu contează munca altora, nu contează drepturile altora, nu contezi tu. Contează doar propria lor persoană.

Dau vina pentru asta în primul rând pe mass-media, a cărei prioritate pare să fie numai și numai audiența, fără vreun interes asupra urmărilor acțiunilor lor. Național tv, pro tv, antenele șamd precum și hârtia igienică asociată (libertatea&șatra) sunt incubatorul lor ideal. Însă toate pălesc în fața genialului Diaconescu, transmițând în direct din fața viitoarei stații de metrou otv.




*chiar aveam o glumă pe tema asta pe vremea când mă duceam vara la ochii verzi de la Constanța, că eu îmi permit să mă duc la mare la noi.

S-a întâmplat aseară. Ajuns înapoi în Brăila de nici o oră și servit cu un festin regal deși eram doar noi trei, primesc pe un platou și următoarea replică: „Acum că ai terminat de tot cu școala, poate-ți găsești și tu o fată. Dar să nu te căsătorești până la 30 de ani! Sau ai putea să te înscrii la Facultatea de Inginerie Aerospațială, au 160 de locuri la buget.” Umm...

Pentru că ăsta micu a făcut azi un anișor*:

black_sabbath: eu ii zic la multi ani, blogshor
black_sabbath: si la cat mai multe de la "stapanii" tai




*iar noi, ca nesimțiții, nu facem nimic în cinstea lui.

Din când în când mai ascult și posturi de radio locale. Astăzi a fost un astfel de moment iar într-o pauză publicitară am avut parte de următoarea reclamă (redată și adaptată din memorie):
- Ce faci dacă te lovește o potcoavă în cap în timp ce aștepți la semafor?
- Te duci la banca asta destul de cretină încât să ne plătească spotul ăsta și-ți deschizi un cont la ei.

Măi, eu știam că o potcoavă e o bucată de fier în formă în formă ovală sau de semicerc, cu o anume masă deloc neglijabilă când zboară prin aer direct spre țeasta ta. Prin urmare, dacă m-ar lovi pe mine o potcoavă în timp ce aștept la semafor, ceea ce aș face eu ar fi să mă zvârcolesc pe jos de durere pentru că tocmai ce m-a lovit o POTCOAVĂ în CAP. Sau să pic lat direct. Depinde unde mă nimerește.

ZZZZZZ. Numai asta auzi de vreo juma de oră. ZZZZZZ. Ai încercat să-l ignori inițial, dar ZZZZZZ. Apoi ai încercat să-l prinzi, dar a fost mai rapid decât tine și de abia l-ai atins cu vârful unui deget. Pare să fie liniște apoi. Te gândești că poate zace pe o alee cu o fractură dublă de mandibulă. Sau poate l-ai nimerit în ficați. Sau a fost doar un uppercut în stomac, dar oricum destul cât să se învețe minte să nu mai revină.

Apoi deodată ZZZZZZ ZZZZZZ. S-a întors! Mai supărat ca înainte! Iar încerci să-l prinzi, iar îl ratezi la milimetru. Dar sigur i-ai fript una după ceafă de data asta, n-o să mai zâzâie pe nimeni niciodată și-o să-și poată face nevoile doar cu ajutorul aparatelor. Iar e liniște. Iar doar câteva minute. Apoi ZZZZZZ ZZZZZZ ZZZZZZ. Măi să fie! Deja te enervezi.

De data asta sigur s-a întors cu prietenii lui rakeți. Lași deoparte tot ce și orice făceai până în acel moment, toată atenția ta fiind acum îndreptată asupra inamicilor. Dar după o scurtă misiune de recunoaștere constați că de fapt tot singur e. Te hotărăști să-i întinzi o capcană. Să stai nemișcat, momeală, și când încearcă să se hrănească, JAP! una de-i amesteci creierii cu unghiile de la picioare și te ustură pielea câteva ore.

Dar mișelul nu se lasă păcălit. ZZZZZZ. Roiește turbat în jurul tău, niciodată însă nu te atacă. ZZZZZZ. Și de câte ori încerci să-l prinzi, mereu scapă la mustață cu doar o mângâiere. ZZZZZZ. Apoi, după câteva numere de echilibristică specifice acțiunii de față din care scapă ca personajele principale din filmele de acțiune, vine și marea revelație: Nu se întoarce pentru răzbunare. ZZZZZZ. Nu se întoarce pentru a te învinge sau pentru că i-ar fi foame. ZZZZZZ. De aceea nici nu încearcă să te înțepe. ZZZZZZ. Revine pentru că lui chiar îi place cum și unde îl atingi! MMMMM.

Ți-a dat papucii și nu poți să nu ți se pară că actualul(a) pare o copie nereușită a ta. Dar de fapt e pe dos, tu ești copia nereușită. Iar acum e cu un pas mai aproape de ceea ce caută cu adevărat. Să ridice mâna cine nu-i de acord.